| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



SPECIFICUL ACTIVITĂŢII PSIHICE

LA DEFICIENTUL MINTAL, COMPARATIV CU NORMALUL


       Deficienţa mintală se referă la fenomenul lezării organice şi/sau al afectării funcţionale a SNC, cu consecinţe negative asupra procesului maturizării, al dezvoltării sub diferite aspecte la individul în cauză.

       Handicapul mintal reprezintă dezavantajul pe care deficienţa îl creează în planul relaţiilor adaptative şi de integrare a individului în mediul social căruia îi aparţine.

       Al. Roşca (1936) defineşte deficienţa mintală ca „o stare de potenţialitate restrânsă sau o oprire a dezvoltării cerebrale, în urma căreia persoana atinsă este incapabilă, la maturitate, să se adapteze la mediul său, la cerinţele comunităţii, în aşa fel încât să-şi poată menţine existenţa fără supraveghere şi sprijin extern ”.

       E. A. Doll (1941) arată că deficienţa mintală reprezintă o stare de subnormalitate mintală ca urmare a unei opriri a dezvoltării, de origine constituţională, având un caracter esenţialmente incurabil, concretizându-se într-o stare de incapacitate socială ce se constată la maturitate.

       Ponderea pe care o ocupă deficienţa mintală în cadrul populaţiei infantile este apreciată de unii autori (Arcan şi Ciumăgeanu, 1980 şi I. Druţu, 1995) ca fiind 4%, iar de alţii (I. Străchinaru, 1994) de 5%.

       Deficienţii mintal reprezintă 50% din totalul deficienţilor, de 15 ori mai numeroşi decât surdomuţii şi de 35 de ori mai numeroşi decât nevăzătorii.

       Referitor la frecvenţa în populaţia infantilă a copiilor cu deficienţă mintală, în literatura de specialitate se remarcă faptul că aceasta este inegal răspândită de-a lungul anilor de şcolarizare, existând o dinamică ascendentă dinspre clasele mici spre cele mari. La nivelul preşcolarităţii, proporţia este redusă, evidente fiind doar cazurile de deficienţă severă/ profundă. În debutul şcolarităţii, apar vizibile şi cazurile de deficienţă mintală medie. În clasele primare este decelată deficienţa mintală uşoară, iar intelectul liminar se reliefează în momentul trecerii în ciclul gimnazial.

       M. Roşca (1967) apreciază că din totalul deficienţilor mintal, 5% au deficienţă profundă, 20 %  - deficienţă severă, 75%  o reprezintă debilii mintal.        Raportându-ne la sex, proporţia mai mare se înregistrează în rândul populaţiei masculine.


2. Specificitatea deficienţei mintale

Termenul de specificitate a fost introdus de R. Zazzo (1960), în lucrările referitoare la caracteristicile deficienţilor mintal, în special, la heterocronia dezvoltării acestora.

În literatura de specialitate există puncte de vedere care oscilează între considerarea deficienţei mintale ca o formă de manifestare a normalităţii sau ca un alt mod de organizare mintală.

R. Zazzo, în „Debilităţile mintale” 1979 (trad.), evidenţiază că: ”Nu există un caracter specific general al debilităţii mintale. Trăsăturile specifice variază de la un grad de debilitate la altul, pe întreg conţinutul stărilor de înapoiere. Şi pentru un acelaşi Q.I., trăsăturile specifice se modifică de la o vârstă la alta şi pot chiar să dispară”.

Gh. Radu se referă la specificitatea deficienţei mintale, când face analiza dificultăţilor aparte pe care le întâmpină elevii cu deficienţă mintală la discipline şcolare, a frecvenţei şi modului de manifestare a unor tulburări instrumentale, de comportament şi de comunicare verbală sau prin alte mijloace.

C. Pufan (1969) se referă la imobilitatea structurilor verbale însuşite contextual, concretizată într-o incoerenţă a exprimării verbale, în înţelegerea sau interpretarea eronată a expresiilor figurate, în neînţelegerea substratului contextual etc.

E. Verza a demonstrat fragilitatea şi labilitatea conduitelor verbale ale deficienţilor mintal, caracterul imatur şi dizarmonia structurilor de personalitate.

M. Roşca (1965) subliniază că „singura manifestare cu caracter patognomic a copiilor întârziaţi mintal care nu apare la copiii normali o constituie relatarea verbală cu caracter pronunţat stereotip şi în totală neconcordanţă cu modificările apărute în stimuli, ceea ce dă unei atari relaţii caracterul absurd specific”.

Manifestări aparte pot fi considerate şi caracterul limitat al zonei proximei dezvoltări (Vîgotski); heterocronia (Zazzo); vâscozitatea genetică (Inhelder); inerţia oligofrenică (Luria).

Aceste trăsături nu au un caracter strict specific, nu se întâlnesc doar la deficienţii mintal, putând fi observate şi la persoanele normale, în grade şi forme diferite de manifestare.



3. Trăsături caracteristice ale proceselor psihice la deficientul mintal

  1. Senzaţiile

Analizând definiţia senzaţiei dată de U. Şchiopu în Dicţionarul de psihologie(1997), potrivit căruia, aceasta reprezintă un proces psihic prin intermediul căruia se reflectă nemijlocit, direct, sub formă de imagini, realizate prin legăturile temporare primare, efectuate prin intermediul activităţii nervoase superioare, în timpul acţiunii acestora asupra organelor de simţ, putem deduce afectarea acestora, ca urmare a tulburărilor la nivelul sistemului nervos central al deficientului mintal.

N. Sillamy (1996) subliniază că sensibilitatea capacitatea mai mare sau mai mică a fiecărui individ de a avea senzaţii este dependentă de integritatea şi maturitatea căilor nervoase. La copii cu deficienţă mintală există probabilitatea mai mare de diminuare a sensibilităţii, fapt confirmat de dificultăţile senzoriale frecvente pe care aceşti copii le manifestă.

La copiii cu deficienţă mintală, ca urmare a afectării difuze a cortexului, deci a segmentului central al analizatorilor, sensibilitatea lor, îndeosebi cea diferenţială rămâne scăzută, pe fondul unor praguri senzoriale ridicate. De asemenea, se constată frecvent o creştere a tipului de latenţă sau, dimpotrivă, o precipitare în relaţiile lor la stimuli senzoriali.

Afectarea sensibilităţii este una din trăsăturile ce pot fi constatate de timpuriu la deficienţii mintal şi care va exercita o influenţă negativă asupra activităţii senzorial-perceptive şi a formării capacităţii cognitive a acestor deficienţi.

  1. Percepţiile

Literatura de specialitate relevă o serie de particularităţi ale percepţiei la copiii cu deficienţă mintal, subliniind caracterul fragmentar, incomplet, limitat, sărăcia imaginilor mintale. Caracteristicile respective sunt urmare a unei activităţi perceptive rigide, lente, dezorganizate, a sensibilităţii scăzute, a dificultăţilor de analiză şi sinteză.

S. I. Rubinstein arată că percepţia deficientului mintal se caracterizează printr-un volum limitat şi o accentuată nediferenţiere a celor percepute, lipsă de activism şi încetineală a actului perceptiv.

    • copiii cu deficienţă mintală desprind din imagini mai puţine detalii, ceea ce face ca percepţiile să fie insuficient de specifice şi să apară confuziile.
    • îngustimea câmpului perceptiv, capacitatea redusă de a stabili  în plan intuitiv relaţia dintre obiecte fac ca orientarea în spaţiu să fie dificilă.
    • La deficienţii mintal s-a constatat o disociere între percepţia imaginii şi verbalizare. Astfel, se poate ca, arătând o parte a unei imagini, să denumească altă parte sau să indice o caracteristică absentă.
    • La deficienţii mintal apar dificultăţi mai pronunţate decât la normali privind capacitatea de a recunoaşte obiectele într-o poziţie diferită de cea obişnuită.


  1. Reprezentările

Reprezentările sunt imagini mintale secundare ale realităţii, pe care o reflectă cu un anumit grad de generalitate şi selectivitate. Caracterul mai mult sau mai puţin cuprinzător al reprezentărilor, bogăţia sau sărăcia lor depind de calităţile activităţii perceptive în contextul în care s-au format. Reprezentările interacţionează cu limbajul, care activează imaginile mintale.

La copiii cu deficienţe mintale, toate aspectele interacţiunii reprezentărilor pe de-o parte cu activitatea perceptivă, pe de altă parte, cu limbajul, gândirea, imaginaţia sunt afectate ca urmare a limitării sub o formă sau alta a accesului la informaţie, a inactivismului cognitiv sau, la unii, a activismului haotic.

Cel mai puţin accesibile deficientului mintal le sunt reprezentările complexe, când imaginile sunt supuse unei intense prelucrări prin gândire şi imaginaţie, din cauza implicării imaginaţiei, proces cognitiv deosebit de afectat.

Copiii deficienţi mintal din ciclul primar prezintă anumite caracteristici ale reprezentărilor, situaţia ameliorându-se în clasele mai mari:

    • slaba diferenţiere între reprezentări de aceeaşi categorie, asemănătoare între ele;
    • caracterul îngust şi unilateral, sărăcia bagajului de reprezentări;
    • rigiditatea, lipsa de dinamism, de flexibilitate a reprezentărilor, insuficienta corelare cu experienţa;
    • pierderea treptată a specificului reprezentărilor formate, în legătură cu lipsa accentuată a fidelităţii memoriei;
    • Constantin Păunescu a demonstrat (1976) că în timp ce procesele psihice ale copiilor normali, inclusiv reprezentările pe bază de simboluri, prezintă un traseu ascendent, cu precădere în ciclul primar, între 7-11 ani, când faza concret operaţională atinge limita maximă, la deficientul mintal, curba este foarte lentă la aceeaşi vârstă, cu un oarecare salt între 11-13 ani.

La copiii cu deficienţă mintală necuprinşi într-un proces de terapie specifică, reprezentările ce se formează vor fi lacunare în dublu sens, sub aspectul conţinutului senzorial-perceptiv şi al operativităţii specifice.


  1. Gândirea

Caracteristic pentru deficientul mintal este dereglarea dinamicii psihointelectuale, manifestată prin:

  • Caracterul limitat al zonei proximei dezvoltări (Vîgotski)

Se referă la faptul că, în condiţiile activităţii de grup sau cu ajutorul adultului, orice copil este capabil să rezolve o serie de sarcini, inclusiv cognitive, pe care nu le poate rezolva singur. Diferenţa dintre nivelul rezolvării unei sarcini cu ajutorul adultului şi nivelul rezolvării aceleiaşi sarcini independent, defineşte zona proximei dezvoltări a copilului respectiv şi pune în evidenţă perspectivele de dezvoltare în etapa imediat următoare.

Astfel, în timp ce copilul cu intelect normal are o zonă proximă largă, eficientă sub raportul realizării noilor achiziţii cognitive, dar şi din domeniul afectivităţii, al comportamentului, al comunicării, la deficientul mintal, zona proximei dezvoltări este limitată, lipsită de dinamism operaţional şi puţin eficientă sub aspectul achiziţiilor posibile, cu atât mai îngustă , cu cât gravitatea deficitului mintal este mai mare. Copilul cu deficienţă mintală nu se descurcă singur în rezolvarea unei sarcini de învăţare, nu solicită ajutorul adultului, nu resimte nevoia de feedback, participă mecanic, stereotip, fără o raportare conştientă şi permanentă la obiectivul urmărit.


  • Vâscozitatea genetică

Se referă la incapacitatea deficientului mintal de a se desprinde, ca normalul, de stadiile precedente ale dezvoltării mintale, la încetineala şi chiar stagnarea dezvoltării, înainte ca stadiile superioare să fi fost atinse.

Termenul a fost introdus de B. Inhelder, care a ajuns la concluzia că, în timp ce la copiii normali, dezvoltarea intelectuală se caracterizează prin fluctuaţii, dinamism şi atingerea accelerată a maturităţii mintale, la deficientul mintal, aceasta este anevoioasă, fluctuantă şi neterminată.

Deficientul mintal se caracterizează printr-o construcţie operaţională incompletă, care se opreşte în zona operaţiilor concrete. În condiţii de stres emoţional, raţionamentul deficientului mintal regresează spre modalităţi de a raţiona proprii stadiilor anterioare, cu dificultăţi în trecerea de la concret la abstract, de la particular la general, în operaţii de clasificare şi comparate.

În timp ce în jur de 14 ani, copilul normal atinge stadiul operaţiilor formale, cu toate atributele gândirii reversibile, copilul cu deficienţă mintală se opreşte, în cazurile uşoare, la pragul operaţiilor formale, în cazuri moderate abia depăşeşte pragul inferior al operaţiilor concrete.

Vâscozitatea genetică trebuie interpretată în strânsă legătură cu caracteristicile zonei proximei dezvoltări.


- Heterocronia dezvoltării (R. Zazzo)

Reprezintă o caracteristică a structurării dizarmonice a personalităţii deficientului mintal, paralel cu încetinirea în dezvoltare, ceea ce înseamnă că întârzierea în dezvoltare se manifestă inegal la nivelul diferitelor paliere.

       Anumite diferenţe între ritmurile de dezvoltare a diferitelor elemente care intră în componenţa profilului psihologic pot constatate şi la normali. În acest scop, vorbim de o heterocronie normală, care afectează esenţial echilibrul personalităţii, spre deosebire de heterocronia deficienţilor mintal, generatoare de dizarmonie, numită de R. Zazzo, heterocronie oligofrenică.

Heterocronia oligofrenică este expresia unor inegalităţi în ritmurile dezvoltării diferitelor componente ale personalităţii, pe fondul unei întârzieri globale, sub valorile medii ale dezvoltării normale.

R. Zazzo consideră că există o caracteristică a deficientului mintal, convergenţa dintre „deficitul de organizare intelectuală”, vâscozitatea genetică şi inerţia (Luria), din această convergenţă rezultă fragilitatea personalităţii deficientului mintal, manifestări pregnant în procesul adaptării, în conduita verbală, în comportament.


  • Inerţia oligofrenică fenomen concretizat în rigiditatea reacţiilor adaptative şi comportamentelor, în insuficienta adecvare a acestor reacţii la schimbărilor mediului.

Reacţii inadecvate la schimbări se produc şi la persoane normale, P.P. Neveanu subliniază că un anumit grad de inerţie este absolut necesar activităţii psihice normale, fără ea neputându-se concepe reflexogeneza, memoria, deprinderile.

       Inerţia oligofrenică este un fenomen patologic, concretizat într-o puternică lipsă de mobilitate a reacţiilor. Deficientul mintal manifestă adesea încetineală în gândire şi activitate, apatie în stările afective şi de comportament, reacţii precipitate, insuficient supuse controlului conştient, care îşi găsesc explicaţia în stagnarea, peste limitele necesare, a unor focare de excitaţie în scoarţa cerebrală.

Inerţia oligofrenică se află la originea simptomului central oligofrenic, adică la originea diminuării  drastice a capacităţii de abstractizare-generalizare, alunecarea spre sistemele elaborate anterior.


  1. Memoria

Memoria interacţionează mai ales cu reprezentarea , gândirea, imaginaţia, deprinderile, adică cu acele funcţii şi procese psihice evident afectate la deficienţii mintal. Vîgotski caracterizează memoria deficienţilor mintal prin:

  • ritmul încetinit de însuşire a noilor informaţii;
  • instabilitatea păstrării noilor informaţii,
  • inexactitatea reproducerii.

Eficienţa memoriei deficientului mintal e diminuată, el reduce învăţarea la asimilarea auditivă a informaţiilor, fără prelucrarea activă, într-un proces de asimilare mecanică.

M. Roşca subliniază că la deficientul mintal „memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de voluntar, ei recurg, în măsura necesară, la procedeele de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un plan de organizare a materialului în fixare, nici în reproducere”.

Dificultăţile în întipărirea şi fixarea informaţiei duc la un volum redus al memoriei. Memoria, ca şi gândirea, sunt dominate de inerţie şi viscozitate, cu consecinţe negative în realizarea transferului de informaţii.

Memoria mecanică e mai dezvoltată decât cea logică, iar uitarea se instalează rapid.

Cazurile rare de hipermnezie, numai pe anumite paliere, reprezintă doar manifestări patologice.


  1. Atenţia

Funcţia de pregătire şi orientare a subiectului pentru activitate este puternic diminuată, mai ales în debutul şcolar al deficientului mintal.

Funcţia de detectare şi selectare a obiectului acţiunii este afectată, deoarece deficientul mintal întâmpină dificultăţi în distingerea obiectului de fond, a obiectivului activităţii.

Atenţia se caracterizează prin insuficientă concentrare şi stabilitate, sau fixare rigidă pe anumite aspecte.

Se manifestă, de asemenea, lipsă de rezistenţă în faţa solicitărilor intense, fuga instinctivă de efort.

Se întâlnesc dezechilibre între memoria involuntară şi cea voluntară, mai ales la nivelul claselor mici.

Se remarcă o lipsă de concentrare a atenţiei, o stabilitate redusă în timp, distributivitatea şi flexibilitatea atenţiei sunt foarte dificil, adesea dificil de atins.        De asemenea, volumul atenţiei, adică numărul de elemente asupra cărora se poate concentra simultan, este foarte redus.

La deficientul mintal, exersarea atenţiei postvoluntare, a deprinderii de a fi atent, are o valoare compensatorie şi educativă


  1. Limbajul

Dereglarea dinamicii corticale ca element important al specificităţii mintale se reflectă şi asupra limbajului deficienţilor mintal, provocând, printre altele, o anumită disociere între activitatea lor verbală şi activitatea de gândire, fenomen cu influenţe negative asupra ambelor procese şi cu numeroase consecinţe defavorabile pentru comunicare, pentru activitate în general, şi în mod special pentru activitatea de învăţare.

Funcţie specific umană, apărută relativ târziu în filogeneză, caracterizată printr-o mare fragilitate în faţă acţiunii factorilor patogeni, funcţia semiotică se prezintă la copiii cu deficienţă mintală într-o stare accentuată de nedezvoltare. După cum demonstrează C. Păunescu şi I. Muşu, manifestarea tulburărilor funcţiilor semiotice, chiar şi la nivelul limbajului nonverbal al acestor copii, reprezintă „unul dintre cele mai serioase handicapuri ale procesului informaţional, dar mai ales, funcţional, de comunicare cu mediul înconjurător”.

Emil Verza evidenţiază fragilitatea şi labilitatea comportamentului verbal al deficienţilor mintal, adică marile sale dificultăţi în a exprima logico-gramatical conţinutul situaţiilor în care se află şi în a-şi adapta conduita verbală la modificările ce apar în mediul înconjurător.

La copilul normal, în perioada de dezvoltare a limbajului, între aceste două aspecte poate să existe o oarecare disociere, dar odată cu maturizarea psihică, ele se prezintă din ce în ce mai unitar. În ceea ce-i priveşte pe deficienţii  mintal, disocierea respectivă se menţine adesea până târziu. Aşa se explică de ce unii elevi cu handicap mintal, chiar şi în clasele mai mari, nu înţeleg întotdeauna conţinutul exact, adică sensul unor cuvinte, chiar dacă sub aspectul reproducerii mecanice a acestora, ei pot să nu întâmpine dificultăţi deosebite. Există însă situaţii în care unii elevi deficienţi mintal nu reuşesc să exprime în cuvinte ceea ce ştiu să execute destul de corect, de aici, necesitatea ca evaluarea acestor elevi să nu se facă exclusiv verbal sau exclusiv prin rezolvarea unor sarcini practice.

La copiii cu deficienţă mintală, limbajul îşi pierde rolul de reglator pe care îl exercită în mod obişnuit, la cei cu intelect normal, asupra activităţii practice. Rezolvarea unei situaţii problemă, necesitând două sau mai multe operaţii, reprezintă o sarcină dificilă pentru deficienţii mintal, pentru că ei nu reuşesc să-şi dirijeze singuri, la nivelul limbajului interior, care este slab dezvoltat şi lipsit de dinamism, activităţile de rezolvare. De asemenea, în cazul acestor elevi, este lipsit de eficienţă solicitarea de a verbaliza cu voce tare, sau la nivelul limbajului interior, de a-şi autocontrola desfăşurarea etapelor de desfăşurare corectă  a acestor activităţi, chiar dacă anterior ele au fost exersate.

Gh. Radu demonstrează în urma cercetărilor efectuate, că printre cele mai frecvente tulburări de limbaj la elevii şcolilor speciale, se număr tulburările de pronunţie dislaliile simple şi cele polimorfe.

Principalele cauze ale frecvenţei ridicate a tulburărilor de pronunţie la deficienţii mintal le găsim în capacitatea scăzută a auzului lor fonematic, în afectarea procesului de percepţie şi reproducere corectă a modelelor verbale, în afectarea organică a aparatului fonoarticulator, uneori este implicată şi etiologia centrală a tulburărilor de pronunţie.

O altă insuficienţă a limbajului, cu o frecvenţă mai mare la copiii deficienţi mintal o reprezintă întârzierea în formarea, dezvoltarea şi activizarea vocabularului, fapt care constituie consecinţa nemijlocită a unora  dintre particularităţile procesului cognitiv al acestor elevi: slaba dezvoltare a interesului cognitiv şi al spiritului de observaţie, experienţa săracă cu obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare, slaba dezvoltare şi caracterul insuficient operaţional al reprezentărilor şi al bagajului noţional. Pe fondul acestor particularităţi ale cogniţiei, vocabularul deficienţilor mintal este sărac, lacunar şi cu forme predominant reduse.

O pondere însemnată la deficienţii mintal o deţin tulburările limbajului scris, inclusiv dislexo-disgrafiile.

Emil Verza sesizează o serie de manifestări comune ale elevilor cu handicap mintal, comparativ cu manifestările similare ale copilului cu intelect normal, în ceea ce priveşte fenomenele dislexo-disgrafice:

  • înlocuiri sau substituiri de foneme şi grafeme, după principiul asemănărilor vizuale sau auditive, al poziţiei în spaţiu, al simetriei pe verticală sau pe orizontală;
  • omisiuni de grafeme şi litere, mai ales în sistemul vocalic, în combinaţiile de diftongi sau triftongi;
  • adăugiri, cu o frecvenţă mai mare pentru unele vocale;
  • inversări de grafeme în interiorul cuvântului;
  • deformări de cuvinte, mai ales a celor mai puţin cunoscute sau a celor cu conţinut abstract;
  • contopiri sau fuziuni de cuvinte;
  • repetări de cuvinte, ca urmare a inerţiei şi perseverărilor în gândire.

Şcolarii cu handicap mintal, care prezintă tulburări disgrafice, manifestă şi o alterare în ceea ce priveşte estetica grafismului, o scriere foarte mică, ascuţită şi înghesuită, greu lizibilă, alteori, scrisul este exagerat de mare.


  1. Psihomotricitatea

Structurile personalităţii deficientului mintal sunt consecinţa modelului sunt consecinţa modelului de organizare şi eficienţă ale acţiunii şi actelor deficientului.

Ca şi în cazul organizării mintale, diferită structural şi funcţional de cea a copilului normal, planul de organizare a motricităţii este diferit. Caracteristicile de bază ale organizării psihomotricităţii la deficientul mintal sunt urmare a :

  • imaturităţii sau structurilor morfofuncţionale răspunzătoare de activitatea motorie generală şi specială;
  • leziunile subcorticale care nu permit o coordonare de sinteză integratoare a comportamentului motor;
  • autonomia accentuată a structurilor somatice faţă de structurile psihice;
  • lipsa unei organizări ierarhice ascendent-descendente în transmiterea şi prelucrarea informaţiilor;
  • slaba forţă de dominanţă a intelectului.

Observaţiile clinice şi cercetările experimentale arată că debilii mintal prezintă o deficienţă a motricităţii atunci când sunt comparaţi cu normalii de aceeaşi vârstă. Cu cât gradul întârzierii mintale este mai pronunţat, cu atât nivelul motricităţii rămâne mai  scăzut.

Se consideră că deficienţii mintal prezintă între 8 şi 14 ani o întârziere de 2-4 ani în dezvoltarea motricităţii implicate în activităţi mai complexe.

Viteza mişcărilor, atât sub aspectul desfăşurării lor, cât şi sub aspectul timpului de reacţie este, în general, mai scăzută la copiii deficienţi mintal decât la cei normali.

Dificultăţi evidente se observă la deficienţii mintal sub aspectul continuităţii şi al controlului voluntar al mişcărilor. Lipsa de precizie apare de debilii mintal în mişcările mari, dar ea este mai evidentă în mişcările mâinii sau ale degetelor.

O deficienţă gravă în sfera psihomotricităţii o constituie dificultatea pe care o întâmpină deficienţii mintal de a imita mişcările, ceea ce influenţează negativ formarea multor deprinderi. Imitarea se realizează mai greu atunci când solicită orientarea în spaţiu, în special în direcţia dreapta-stânga.


  1. Afectivitatea

Afectivitatea deficientului mintal trebuie să preceadă modificările caracteristice organizării personalităţii acestuia. Ea este modificată prin:

  • organizarea deficitară generală a structurilor şi funcţiilor neuropsihice.
  • autonomie marcantă a structurilor psihice, cu predominarea structurilor energetice;
  • dezorganizarea mecanismului neuroendocrin;
  • dereglarea mecanismului neuroendocrin.
  • slaba corticalizare care dă o nediferenţiere a comportamentului emoţional.
  • structura axiologică a comportamentului emoţional care prezintă o slabă forţă de integrare valorică.

Toate aceste dereglări au consecinţe de modificare structurală şi funcţională a afectivităţii, dar nu împiedică total manifestarea acesteia, din contră, oricât ar părea de paradoxal, dezordinea cu care este dotată organizarea personalităţii deficientului mintal creează formule foarte diferite ale comportamentului afectiv cu un grad mult mai mare de probabilitate decât în cazul copiilor normali.

Mai mult decât la copilul normal, afectivitatea deficientului mintal este legată de procesul de motivaţie existenţială. Inserţia socială a deficientului mintal, din cauza tulburărilor procesului de formare a eu-lui creează totdeauna o stare conflictuală. De aceea, un dintre caracteristicile de bază care definesc formula afectivităţii deficientului mintal este starea conflictuală (C. Păunescu Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii, 1977).

Pentru unii autori, tulburările emoţionale sunt o componentă ce nu lipseşte din tabloul întârzierii mintale. Alţi autori arată că aceste tulburări apar mai frecvent la deficienţii mintal decât la normali, fără a fi însă prezente la toţi. Diferenţe semnificative între cele două categorii de copii apar sub următoarele aspecte: depresie, ostilitate faţă de adulţi, tensiune emotivă, care sunt mai frecvente la deficienţii mintal decât la normali. În cazul manifestărilor de depresie, frecvenţa mai mare a fost constatată la elevii deficienţi mari; la elevii deficienţi mintal de vârstă mică, pe primul plan se situează manifestările de agitaţie şi anxietate.

Insecuritatea afectivă reprezintă o altă particularitate prezentă la copiii cu deficienţă mintală. Ea face ca un copil de vârstă şcolară să aibă adeseori manifestări proprii preşcolarilor, sub aspectul emoţiilor şi sentimentelor. Aceşti copii sunt capabili să lucreze eficient numai dacă profesorul le oferă un permanent feedback pozitiv, încurajându-i şi aprobându-i permanent.

Manifestările emotive ale deficienţilor mintal sunt adeseori exagerat de puternice  în raport cu cauza care le-a produs. Aceasta se explică printr-o lipsă de diferenţiere a situaţiei prezente, de o altă situaţie, adeseori necunoscută observatorului, în legătură cu care copilul a avut o experienţă neplăcută. Emoţia de mânie ia proporţiile unei crize de furie, însoţită de reacţii agresive faţă de cei din jur, distrugerea obiectelor sau agresivitate. Veselia se poate transforma în crize de râs  nestăpânit. Lipsa de reţinere se constată în manifestările lor de simpatie.

Manifestările exterioare puternice sunt efectul capacităţii reduse a scoarţei cerebrale de a realiza un control asupra centrilor corticali. Prin caracterul lor exploziv şi haotic, emoţiile au adeseori un efect dezorganizator asupra activităţii deficienţilor mintal. În plus, capacitatea redusă de a controla expresiile emoţionale complică relaţiile acestor deficienţi cu cei din jur.

Când trebuinţele sunt satisfăcute şi controlate de subiect, chiar şi parţial, relaţiile ce se stabilesc cu cei din jur devin mai stimulative, iar trăirile motivaţionale şi emoţionale contribuie la formarea armoniei personale.


BIBLIOGRAFIE


    1. Arcan, P., Ciumăgeanu, D., - Copilul deficient mintal, Ed. Facla, Timişoara, 1980
    2. Păunescu, C., Muşu, I., - Psihopedagogie specială integrată. Handicapul mintal. Handicapul intelectual, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1997
    3. Păunescu, C., - Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii,EDP, Bucureşti, 1977
    4. Popovici D., V., - Dezvoltarea comunicării la copiii cu deficienţe mintale, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1994
    5. Radu, Gh., - Psihopedagogia dezvoltării şcolarilor cu handicap, EDP, Bucureşti, 1999
    6. Radu, Gh. Introducere în psihopedagogia şcolarilor cu handicap, Ed. Pro Humanitate, 1999
    7. Radu, Gh. Psihopedagogia şcolarilor cu handicap mintal, Ed. Pro Humanitate, 2000
    8. Verza, E., Păun, E., - Educaţia integrată a copiilor cu handicap mintal, UNICEF, 1998
    9. Verza, E., Verza E., F., - Psihologia vârstelor, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 2002