| Referate | Director web | Adauga link | Contact |


















SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL












CUPRINS


  1. CARACTERISTICILE SI ROLUL UNUI SISTEM MONETAR INTERNATIONAL..

SCHIMBURILE SI CURSURILE DE SCHIMB.........................................................................

DEFINITIA SI EVOLUTIA SISTEMULUI MONETAR INTERNATIONAL.......................


  1. ALEGEREA UNUI REGIM DE SCHIMB..........................................................................

A. SCHIMBURILE FIXE ..............................................................................................................

B. SCHIMBURILE FLOTANTE...................................................................................................


  1. DEVALORIZAREA..................................................................................................................

A. REUŞITA UNEI DEVALORIZĂRI..........................................................................................

B. LIMITELE DEVALORIZĂRII.................................................................................................


  1. ETALONUL AUR..................................................................................................................

FUNCŢIONAREA  ETALONULUI AUR..................................................................................

LIMITELE ETALONULUI AUR………………………………………………………………..


  1. CRIZA DE MONEDA DIN PERIOADA INTERBELICA...............................................

A. IMPOSIBILA INTOARCERE LA ETALONUL AUR .........................................................

B. POLITICI MONETARE HAOTICE.......................................................................................

C. RAZBOIUL MONEDELOR.....................................................................................................


  1. ACORDURILE DE LA BRETTON WOODS....................................................................

A. CONTEXTUL ACORDURILOR.............................................................................................

B. CONTINUTUL ACORDURILOR...........................................................................................


  1. CONSIDERATII ASUPRA SISTEMULUI MONETAR DUPA BRETTON WOODS.................................................................................................................................


  1. FONDUL MONETAR INTERNATIONAL SI BANCA MONDIALA............................


  1. CRIZA SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN DIN 1992-1993.................................


  1. SISTEMUL MONETAR CONTEMPORAN....................................................................


  1. SISTEMUL MONETAR PREVIZIBIL.................................................................................








Introducere



Această lucrare argumentează că sistemul de economie internaţională Bretton Woods se cuvine să reflecte experienţele si cunoştinţele acumulate de la crearea lui si să răspundă in mod sensibil la complexităţile economiei globale. Fără a minimaliza rolul pe care l-a avut în a obţine eficienţe economice internaţionale, evoluţia acestui sistem in mesagerul proeminent de politică globală economică impune o reanalizare a scopurilor iniţiale, a metodelor folosite pentru realizarea acestor scopuri, precum si coordonarea politicilor care să ofere o ghidare clară membrilor asupra acţiunilor regulatorii permisibile.

Sfîrsitul Războiului Rece a confirmat superioritatea economiilor de piaţă, iar sistemului Bretton Woods i s-a acordat credit pentru creşterile importante ale prosperităţii modiale dupa al doilea Război Mondial. Elementele sistemului Bretton Woods comerţul liber, stabilitate monetară şi distribuirea eficientă a resurselor au devenit formule standard ale dezvoltării. Aceste elemente, operative în economia globală din 1944, trebuie supuse testului realităţii, iar promotorii lor din timpul Războiului Rece FMI si Banca Mondială trebuie să suporte o ajustare a mandatului lor.












CARACTERISTICILE ŞI ROLUL UNUI SISTEM MONETAR INTERNAŢIONAL






A.SCHIMBURILE SI CURSUL DE SCHIMB


a. Operaţiunile cu strainatatea

       Emisiunea monetara este  unul din atributele suveranităţii statelor. Existenţa natiunilor suverane si deschiderea către exterior pun problema conversiunii unităţilor monetare între diferite ţări, ca urmare a tranzacţiilor comerciale sau financiare între agenţii economici rezidenţi sau nerezidenţi.

Sistemul monetar internaţional (SMI) poate fi definit ca ansamblul regulilor care permit asigurarea acestor tranzacţii, determinand compatibilitatea sistemelor monetare naţionale.

       Existenţa unui SMI nu are sens doar în raport cu nevoia de a asigura buna funcţionare a comerţului internaţional.

Dacă toate ţările ar avea aceeaşi moneda , problema determinării cursului de schimb , adică operaţiunea care permite convertirea unei monede în alta , nu s-ar pune.Şi aceasta tocmai ca pe lânga moneda naţionala există monede străine ( numite devize) , încat se simte nevoia unui SMI.­1


b. Balanta platilor

  • Definiţie: Balanţa plăţilor este un document contabil care indi schimburile externe (importuri sau exporturi) ale unitaţilor economice rezidente cu restul lumii.Schimburile pot avea ca obiect mărfuri , servicii sau capitaluri.
  • Conţinut: Schimburile de mărfuri , de servicii ( transporturi , asigurări, brevete si redevenţe , turism , servicii bancare), la care se adaugă transporturile unilaterale fără contraprestaţie monetară (de exemplu vărsamintele statului către organizaţiile internaţionale) formeaza operaţiunile curente .Rezidenţii si nerezidenţii pot de asemenea să schimbe fluxul de capital.Aceasta din urma ia diferite forme : împrumuturi , investiţii de portofoliu executate în scopul unui

1


plasament , investiţii directe adică cumpararea de părţi din proprietatea unei întreprinderi cu scopul deţinerii controlului.



  • Probleme : Toate aceste operaţiuni au cel putin doua probleme :     

     1) cea a conversiei unităţilor monetare ( cum se produce schimbul cu partenerii străini care posedă monede diferite)

       2) cea rolului statului.Acesta din urmă trebuie să ia cursurile de schimb sa fixeze în mod liber ( schimburi flotante ) sau, dimpotrivă , trebuie sa intervină în determinarea cursului de schimb ( schimburi fixe )


       c. Cursul de schimb si piata schimburilor

       Cursul de schimb este cantitatea de monedă naţională necesară pentru obţinerea unei unităţi dintr-o monedă străină .De exemplu 1$=5F este cursul de schimb al francului în raport cu deviza americană.

       Piaţa schimburilor este locul unde se scimbă devizele şi se formează cursul de scimb. Este vorba de o piaţă interbancară , nelocalizată care funcţioneaza continuu ( 5 zile din 7). Cambiştii sunt conectaţi unii cu altii printr-o reţea perfecţionată de comunicare. 2


       


DEFINIŢIA ŞI EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL


       a) Definitia SMI

       Sistemul monetar internaţional se bazează pe reguli care provin în mod direct din practicile comerciale impuse de către state.Aceste reguli trebuie să definească :

  • Un regim de schimb constând în principii care asigură convertibilitatea între monede;
  • Aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţă progresului comerţului internaţional;
  • Un sistem de rezervă care conferă diferitelor naţiuni participante la schimb mijloacele de plată ce le permit surmontarea dezechilibrelor temporare între cantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară;
  • Mecanisme de reajustare în caz de dezechilibre ale balanţei de plăţi curente , conservate pe termen mediu sau lung.


b) Convertibilitatea

       Un SMI trebuie să asigure convertibilitatea monedelor şi anume posibilitatea de a schimba moneda naţionala contra aurului sau devizelor.Există reguli de conversiune admise de toate statele , modul de convertibilitate depinzând cu stricteţe de regimul de schimb ales.Convertibilitatea poate fi garantată de către autoritaţile publice

( convertibilitate instituţionalizata, în schimburile fixe); banca centrală care a emis moneda se angajează să o livreze sau să o răscumpere în cantităţi nelimitate. Convertibilitatea poate fi întreţinută şi în cadrul pieţei ( convertibilitatea comercială , în schimburile flotante).1


c) Diferite Sisteme Monetare Internationale


       Putem distinge de la începutul revoluţiei industriale , patru perioade:

  • secolul al XIX lea asista la instalarea si apogeul etalonului aur, a carui functionare este grav perturbată de inflaţia cauzată de primul război mondial;
  • reântoarcerea la aur în perioada interbelică dă naştere la Gold Exchange Standard (etalonul de schimb-aur), a cărui prabuşire este cauzată de depresiunea din anii  1930;
  • după al doilea război mondial, desfiinţarea barierelor vamale pe planul comerţului, este însoţită de o reconstrucţie a SMI pe baze noi : Gold Exchange Standard este centrat pe dolar.;2
  • la începutul deceniului opt asistăm la prabuşirea acordurilor de schimburi fixe , care fuseseră semnate la Bretton Woods (datorită dezechilibrelor comerciale care făceau imposibilă menţinerea parităţii în aur a dolarului) Aceasta reprezintă trecerea la schimburile flotante

2







ALEGEREA UNUI REGIM DE SCHIMB

       


       Există câteva tipuri de schimb : fixitatea ( rigidă sau ajustatabilă) şi flotaţia ( pură sau administrată).


A. SCHIMBURILE FIXE

       Într-un regim de schimburi fixe , monedele sunt definite prin raportare la un etalon ( metal preţios , deviză sau coş de devize).Fiecare monedă are un curs de schimb oficial (prin raportare la acest etalon), numit paritate.

       a. Fixitatea rigidă sau irevocabilă

       Corespunde unei situaţii în care cursurile de schimb nu sunt modificate niciodată (absenţa valorizării sau a devalorizării). Aceasta situaţie se regăseşte in funcţionarea etalonului aur.Este de asemenea ideea directoare a proiectului Uniunii Economice si Monetare (UEM) din cadrul Tratatului de la Maastricht, unde cursurile de schimb între monedele europene ar deveni în mod irevocabil fixe innainte de a disparea în sânul monedei unice.

       b. fixitatea ajustabilă

       Corespunde unei situaţii în care cursurile de schimb, rămânând fixe pot fi modificate în împrejurări exceptionale, îndeosebi ca urmare a unei crize externe. Schimbările de paritate (valorizare şi devalorizare) pot fi negociate cu ţările partenere ( cazul sistemului monetar european actual [ SME]) , sau pot fi impuse de către statul în dificultate (politica faptului împlinit din cadrul acordurilor de la Bretton Woods, între 1945 si 1973).1

       c. Variaţiile intermarginale

       Cu excepţia cazului particular, când o moneda periferică este ataşată unei devize a unui stat dominant pe baza unui raport care nu suferă nici o variatie, fixitatea nu este niciodată absolută.

       Într-un sistem de schimburi fixe , variaţiile cursului de schimb se fac în anumite limite (+/- 1% in raport cu dolarul in SMI de la Bretton Woods, +/- 2.25% în raport cu ECU in Sistemul Monetar European [SME] la momentul creării sale).Băncile centrale intervin prin vânzari sau cumpărări de devize pe piaţa schimburilor , numai când cursul ameninţă să depaşească fie limita inferioară , fie limita superioară a benzii de fluctuaţie.Când valoarea monedei naţionale creşte prea puternic, banca centrală o vinde

3




contra devize pe piaţa de schimb. Ca efect ,crescand oferta de moneda naţională , se limitează creşterea valorii ei. Invers , când moneda naţională se

depreciază prea puternic, se va simula cererea de monedă . În acest caz banca centrală cumpără monedă naţională contra devizelor.


B. SCHIMBURILE FLOTANTE

       

       a. Flotaţia pură şi impură

       Intr-un regim de schimburi flotante ,valoarea monedei este determinată de cererea şi oferta agenţilor economici care se exprimă pe piaţa schimburilor.

       La limită, flotaţia monedelor ar putea fi pură în sensul că băncile centrale nu ar interveni în stabilirea valorii exterioare a monedei. Totuşi mai frecvent cotaţia este impură ( sau administrată) : chiar dacă băncile centrale nu sunt constrânse protejeze cursurile de schimb, ele intervin prin vânzări sau cumpărări de devize sau prin modificarea ratei dobânzii pentru a regulariza cursul de schimb şi a preveni sau bloca atacurile speculative.Aceste intervenţii neregulate se fac în numele apărării obiectivelor interne şi nu pentru a respecta regulile referitoare la apărarea unui sistem monetar internaţional.1

       b. Aprecierea şi deprecierea

       Intr-un sistem de schimburi flotante nu poate exista o devalorizare sau o creştere a valorii unei monede pentru că nu există o paritate protejată oficial de către banca centrală . Atunci când valoarea unei monede creşte în raport cu alta se spune că ea se apreciază iar in caz contrar că se depreciază.

       c. Semnificaţia flotaţiei

       Faptul că o monedă devine flotanta poate corespunde unei alegeri a regimului de schimb.Poate reprezenta de asemenea o soluţie tranzitorie pentru o monedă care aparţine unui sistem de schimburi fixe, dar care la un moment dat nu mai poate rezista presiunii ce se exercită asupra ei.Astfel în cadrul sistemului monetar european, lira italiană şi lira sterlină au devenit flotante în septembrie 1992 pentru a se sustrage unui val de speculaţii ( flotaţia permite băncii centrale să nu mai susţină cursul monedei naţionale).

4




DETERMINAREA CURSULUI

DE SCHIMB


       A. COMPETITIVITATEA COMERCIALA

       Atunci când un stat exportă mărfuri sau servicii obţine în schimb devize , care sunt convertite în monedă naţională de către exportatori ( vânzări în devize ). Dimpotrivă importurile necesită cumpărări în devize. Deci operaţiile comerciale au un impact direct asupra cererii şi ofertei de devize pe piaa schimburilor. In caz că un stat este competitiv şi câştigă părţi din piaţă asistăm la intrări de devize pe care agenţii rezidenţi doresc să le convertească în monedă naţională . Aceasta din urmă este ,deci, solicitată şi valoarea ei tinde în mod natural să crească.1

       B. PARITATEA PUTERILOR DE CUMPĂRARE ( PPC )

       Teoria  PPC vede în modificările nivelului preţurilor şi /sau ratei inflatiei factorul determinant al evoluţiei cursului de schimb.

       a. Legea preţului unic

       Această lege explică mecanismul şi raţiunea pentru care cursul de schimb ar trebui sa reacţioneze la modificările preţurilor sau ale ratei inflaţiei.In teorie preţul unui coş de bunuri de consum dat trebuie să fie acelaşi de la o ţară la alta , în caza contrar , consumatorii se vor aproviziona din ţara care practică preţurile cele mai scăzute.Dar în această situaţie cursul de schimb al monedelor statului respectiv are tendinţa de a creşte ( moneda este solicitată), ceea ce tinde să corecteze modificările preţului iniţial.

       b. Teoria parităţii puterilor de cumpărare

       In versiunea sa absolută , teoria PPC consideră că este necesară fixarea cursului de schimb la un nivel care egalează valoarea coşului de bunuri similare în cele două ţări comparate ( legea preţului unic) .In  realitate existenţa costurilor de tranzacţie diferite de la o tară la alta  (transporturi, drepturi vamale, reţele comerciale ) face imposibilă egalizarea nivelurilor cursurilor de schimb.2

       In versiunea relativă , teoria PPC consideră că este necesar se fixeze cursul de schimb la un nivel ce compensează variaţia preţurilor relative : acestea sunt modificările ratei inflaţiei în cursul unei perioade de timp care devin principalul factor explicativ al cursului de schimb.

5

       


C. SPECULAŢIA

       Speculaţia se bazează pe vânzarea sau cumpărarea unei monede cu intenţia de a o revinde sau a o cumpăra la o dată ulterioară în speranţa realizării unui profit.Speculantul speră să câstige bani anticipând variaţiile cursului de schimb.

       a. O speculaţie inevitabilă

       Speculaţia este un element cotidian al vieţii .Chiar dacă nu facem nimic totuşi speculăm! Sa ne imaginăm spre exemplu un şef al unei intreprinderi franceze: el afirma ca va vinde marfuri unui client american, în dolari în termen de trei luni. Dacă decide să nu faca nimic , adică să ia acei dolari atunci cand vor veni, aceasta semnifică faptul că el estimează că valoarea dolarului în raport cu francul francez va rămâne cel puţin identică cu cea de azi sau în cel mai bun caz va creşte.

       Pe piaţa de schimb există întotdeauna speculanţi profesionişti care caută în mod sistematic să anticipeze variaţiile cursului de schimb.Astfel în momentul în care aceştia anticipă deprecierea monedei, ei vând imediat pe piaţa aceata moneda , la cursul zilei angajându-se să o răscumpere ulterior.Dacă între cele două date cursul de schimb s-a modificat , ei înregistrează fie un beneficiu, fie o pierdere , după cum previziunea lor s-a realizat sau nu. Prin intervenţiile lor , speculanţii participă la formarea cursului de  schimb.

       b. O speculaţie facilitată

       Speculaţia este facilitată de transformările pieţei schimburilor (globalizare financiară).Operaţiunile de schimb se fac continuu, piele financiare fiind plasate pe fusuri orare diferite .pieţele de schimb sunt interconectate, ca şi cum nu ar exista decât un singur loc de tranzacţie şi de cotaţie. Pe principalele pieţe financiare găsim aceleaşi produse şi aceleaşi procedee de transmitere rapide a informatiilor.

       c. O speculatie periculoasă

       Speculaţia în sensul negativ al termenului , nu începe decât atunci când cursurile atinse de monede se deconectează de „valoarea lor fundamentală”, astfel încat ea poate fi apreciată prin comparaţii internaţionale ale puterii de cumpărare sau ale productivităţii.Vorbim asfel de formarea unor „bule speculative” şi de apariţia unei „economiii de casino”. Atunci când operatorii anticipează o creştere a ratei inflaţiei, şi în consecinţă o depreciere a cursului de schimb, vând în mod masiv moneda aflată într-o poziţie neconsolidată.Asamblarea acestor comportamente , antreneză o scădere a valorii monedei, care trece de nivelul de echilibru pe termen lung, cu respectarea PPC. După cum spunea Rudgider Dornbush , are loc o suprareacţie a cursului de schimb (overshooting).6






       D. LOGICA PATRIMONIALA

       a. Alegerea de portofoliu

       Economia  mondială poate fi asimilată unui ansamblu de pieţe în special monetare şi financiare . Pe aceste pieţe care sunt legate unele cu altele prin mijloace de comunicare instantanee, investitorii (bănci , fonduri de pensii etc) caută să maximizeze randamentul portofoliilor lor de active minimalizând riscurile asumate.utarea celui mai bun randament dă naştere la miscări de capitaluri pe termen scurt . Acestea din urmă sunt la originea unor oferte suplimentare în raport cu anumite devize şi a unor cererii noi în legatură cu alte devize.Astfel preţul de echilibru ( cursul de schimb) al diferitelor monede se modifică în cadrul pieţei schimburilor.

       Creşterea considerabilă a circulaţiei de capital pe termen scurt, începând cu primii ani ai deceniului opt , face ca factorii financiari să ocupe un loc predominant în determinarea cursului de schimb şi influenţa lor sa o surclaseze pe cea a variaţiilor puterii de cumpărare sau pe acea legată de ponderea fluxurilor comerciale.

       b. Paritatea ratei dobanzii

  • influenţa ratei dobânzii. Nivelul ratei dobânzii are impact asupra fluxului de capital: dacă rata dobânzii creşte puternic în Franţa de exemplu, investitorii străini- atraşi de randamentul crescut vor fi tentaţi să-şi plaseze aici capitalurile.Un aflux de capital în Franţa implică o cerere puternică de monedă franceză, a cărei valoare tinde să crească pe piaţa schimburilor. Invers dacă rata dobânzii scade în Franţa , ieşirile de capital provoacă o ofertă de monedă naţională pe piaţa schimburilor şi francul tinde să se deprecieze.
  • Tendinţa de egalizare a ratei dobânzii. Importanţa variabilelor financiare în determinarea cursului de schimb îi determină pe anumiţi observatori să insiste asupra rolului ratei dobânzii. Conform teoriei parităţii ratei dobânzii valoarea cursului de schimb ar depinde de anticipaţiile operatorilor relativ la riscul prezentat de fiecare monedă.In absenţa unei divergenţe a riscurilor, rata dobânzii din diferite ţării ar trebui să tindă spre un nivel similar.
  • Primele de risc. Operatorii impun rate ale dobânzii cu atât mai ridicate cu cât moneda vizată riscă şi o scădere a cursului sau devalorizarea ,Primele de risc reprezintă suplimentul de remuneraţie solicitate de investitori pentru a compensa riscul pierederilor din procesul de schimb anticipat.Astfel rata dobânzii din fiecare ţară va evolua până la egalarea randamentelor atinse de fiecare monedă .A priori, nu sunt raţiuni ca agenţii economici să accepte a-şi plasa fondurile în prezenta aceluişi risc pentru rate ale profitului diferite.



DEVALORIZAREA


A. REUŞITA UNEI DEVALORIZĂRI

       

       a. Obiective

       Ca urmare a operelor lui Nurkse (Essays in International Finance, 1945), apoi ale lui James E. Meade (The Balance of Payments, 1951), cursurile de schimb au fost considerate după al doilea război mondial ca instrumentul cel mai bine adaptat pentru reechilibrarea balanţei plăţilor şi pentru reasigurarea echilibrului intern şi extern.

Atunci când un stat are un deficit al balanţei comerciale ( exporturi insuficiente in raport cu importurile)poate incerca a-l resorbi prin devalorizarea monedei proprii.Aceasta operaţiune trebuie în mod normal să provoace două efecte care se  vor intensifica:

  • Preţul mărfurilor naţionale exprimate în monedă străină este scăzut, exporturile fiind astfel stimulate ;
  • Preţul mărfurilor străine exprimate în monedă natională creşte, importurile fiind astfel frânate.

       b.Condiţiile reuşitei

       Pentru ca o devalorizare să fie reuşită, trebuie ca importurile şi exporturile să fie suficient de elastice (sensibile) în raport cu preţurile.Altfel spus volumul schimburilor trebuie să fie sensibil la variaţiile de pret.Pentru a consolida reechilibrarea balanţei comerciale se poate completa devalorizarea cu un plan de stabilizare care să comprime cererea internă, astfel si importurile.7


       






B. LIMITELE DEVALORIZĂRII

       a. Un nou context

       Incepând din a doua jumătate a anilor 1970 devalorizarile s-au arătat mai puţin eficace şi lupta contra  inflaţiei a devenit o prioritate.In Europa , filosofia politicii monetare s-a modificat , in sensul că autorităţile monetare  au considerat că stabilitatea cursului de schimb în cadrul acordurilor de schimburi fixe ar terbui să treacă pe primul plan



        Sold balanţă

Intr-o primă periodă , devalorizarea accentueazaă deficitul comercial în loc de a-l

corecta, deoarece pe termen foarte scurt , volumul schimburilor se modifică puţin

în timp ce economia suferă o degradare a termenilor de schimb (cresterea

preturilor la produsele importate şi diminuarea la produsele exportate).


       Ineficacitatea devalorizării este legată in primul rînd de  o  internaţionalizare crescândă a economiilor ( importurile al căror preţ este în mod mecanic crescut prin intermediul devalorizăarii, au o pondere mai mare în cererea finală şi intermediară, ceea ce provoacă  o inflaţie puternică); apoi apartenenţa ţărilor europene la SME le obligă să negocieze nivelul devalorizării cu ceilalţi parteneri europeni, ceea ce se traduce prin stabilirea unei limite a devalorizării , care în final este puţin eficace.

       Reducerea in volum a imporurilor şi creşterea tot în volum a exporturilor, nu este suficientă în cele mai multe cazuri, pentru a compensa degradarea condiţiilor de schimb provocată de devalorizare.




       b) Cercul vicios al devalorizării

       Anumite state, precum Franţa sau Italia, au trăit experienţa cercului vicios al devalorizărilor.Acestea ridică preţul importurilor, iar intreprinderile cele mai afectate de aceste cresteri ale costului tind a-l reporta în preţul de vînzare, ceea ce provoacă o transferare a creşterii preţului către alte sectoare. Această inflaţie constitue originea unei noi devalorizări care ea insăşi are efecte inflaţioniste.La sfârşitul ciclului , întrega economie este afectată , iar slaba competitivitate a întreprinderilor nu este înlăturată.

       De o manieră generală , devalorizarea poate ameliora competitivitatea preţului produselor , dar nu rezolvă problemele de competitivitate structurală (insuficienţa calitativă a produselor , rămânere în urmă în materie de inovaţii , deficienţe ale serviciilor post- vânzare). În plus atunci când o ţară îsi devalorizază moneda , exportatorii sunt tentaţi de a nu ţine cont de întrega devalorizare în preţul propus clienţilor străini. Ca efect ei pot creşte preţul în moneda naţională făra a modifica valoare exprimată în devize ( se spune că are un comportament de limită). Transmiterea efectelor devalorizării asupra preţurilor este astfel alterată.



ETALONUL AUR



FUNCŢIONAREA  ETALONULUI AUR



a.Apariţia etalonului aur

       La începutul secolului al XIX lea , când schimburile comerciale se intesifică etalonul-aur s-a introdus ca o prelungire a sistemelor monetare naţionale, fără ca o conferinţă internaţională să-i oficializeze fundamentele. Automatismele schimbului se statuează şi astfel etalonul-aur a funcţionat pe deplin începând din anii 1870 (abandonul bimetalismului aur-argint în cea mai mare parte a ţărilor) până la primul război mondial.8


b. Reguli de funcţionare

       Etalonul aur se bazează pe câteva reguli esenţiale , descrise mai ales de un grup de experti englezi , Comitetul Cunliffe, reunit la cererea guvernului britanic in 1918:

  • definirea monedelor printr-o cantitate de aur fixă . Astfel şi-a conservat francul francez aceeaşi valoare din 1803 până în 1914, şi anume 322,5 miligrame de aur fin,
  • convertibilitatea monedelor în aur.
  • libera circulaţie a aurului în interiorul şi în exteriorul frontierelor.

c. mecanismele de reajustare

In teorie etalonul aur trebuie  să îndeplinească două funcţii esenţiale , fără intervenţia  statelor :

  • menţinerea cursurilor de schimb în benzi de fluctuaţie foarte înguste.Determinarea parităţii se putea face foarte uşor prin simpla alăturare si comparare a cantităţilor de aur ale fiecarei monede . Cursul de schimb al  fiecarei monede era obligatoriu apropiat de paritatea oficială , în măsura în care reglementarea unei datorii se putea face  în moneda straină după voinţa debitorului, fie în moneda fiduciară ( bilete de banca), fie in aur.
  • reechilibrarea balanţelor plăţilor curente prin fluxuri de capital.Astfel în caz de deficit , cu alte cuvinte atunci când datoriile aparţinând nerezidenţilor depăşeau creanţele exigibile în străinătate şi în consecinţă moneda naţională tindea să se deprecieze , devenea avantajoasă expedierea aurului în străinătate pentru a-l converti în devize. Scurgerile de aur către străinătate erau la baza unei contracţii a masei monetare interne . Această contracţie provoca o scadere a preturilor şi chiar o refacere a competitivităţii produselor naţionale.




LIMITELE ETALONULUI AUR


       

       a. Reajustari imperfecte

       In practică mecanismele de reajustare nu au funcţionat automat.Ele s-au desfăşurat în mod pozitiv datorită supremaţiei financiare a Londrei : graţie manipularii ratei dobânzii ( numită în epoca rata scontului), Banca Angliei putea opri hemoragia de aur ( printr-o creştere a ratei dobânzii , care atrăgea capital strain). Mecanismele funcţionării etalonului aur au fost idealizate şi adeseori au fost uitate următoarele:

  • costul ajustărilor ( recurgera la deflaţie pentru ţările deficitare semnifica o scadere a tuturor preţurilor inclusiv a salariilor);
  • o alimentare cu lichidităţi internaţionale depindea de eventualitatea descoperirii unor mine de aur ( California 1848)9


       b. Etalonul aur zdruncinat de primul razboi mondial

       

       Primul război mondial si inflaţia pe care a generat-o a fost cele care a pus capăt sistemului etalonului-aur şi cel care a zdruncinat supremaţia lirei sterline. Vechile parităţii nu mai erau potrivite noii situaţii şi repartizarea stocului mondial de aur devenise prea inegală. Războiul a accentuat creşterea datoriilor şi a deficitului comercial; stocul de aur ar fi fost insuficient  pentru a le regla fără a devaloriza considerabil monedele in raport cu metalul preţios.10





CRIZA DE MONEDA DIN

PERIOADA INTERBELICĂ

       

       



       Dupa 1918 ţările europene au întâmpinat mari dificultăţi la trecerea de la un sistem monetar în regim de război la un sistem monetar în timp de pace.

       

A. IMPOSIBILA ÎNTOARCERE LA ETALONUL AUR


       a. O noua situaţie economică

       După primul război mondial , statele europene, şi-au văzut performanţele macroeconomice caracterizate prin divergenţă ( variaţii mari între nivelurile inflaţiei), mecanismele de formare a preţurilor şi a veniturilor au fost puternic transformate, iar repartiţia stocului mondial de aur a devenit asimetrica ( în favoarea Statelor Unite). Prima deflagraţie mondială a ruinat fundamentul etalonului aur deoarece convertibilitatea monedei de hartie în aur a fost suprimată (curs forţat)


       b. Conferinta de la Genova ( 1922)

       Acestă nouă situaţie pare să angajeze o întoarcere la etalonul aur în aceleaşi condiţii  ca înainte de război. Totuşi conferinţa de la Genova asupra reconstrucţiei economice a Europei , căuta să restabilească un sistem monetar internaţional fondat pe etalonul de schimb aur ( Gold Exchange Standard). Participanţii cereau ca monedele să fie garantate prin aur sau prin rezerve de devize, ele însele convertibile în aur. Se face o distincţie între devizele cheie pe de  o parte , direct convertibile în aurul statului , şi pe de alta parte devizele periferice ale ţărilor care nu pot raporta în mod direct moneda lor la aur.

       c. Criticile lui Keynes

       In 1923 , economistul englez John Maynard Keynes , în al său Tratat asupra reformei monetare, denunţă pericolele unei reântoarceri la etalonul aur.11

El estimează că nu ar trebui sacrificat echilibrul interior în folosul celui exterior şi că politicile de deflaţie destinate stabilizării cursului de schimb sunt periculoase . „In realitate , etalonul aur este o replică barbara. Toţi de la guvernatorul Băncii Angliei până la cel ,mai neânsemnat dintre noi, avem interesul primordial de a conserva stabilitatea afacerilor, preţurilor şi a utilizării forţei de muncă , şi este puţin probabil ca atunci când va trebui să alegem, vom sacrifica în mod deliberat aceste obiective în folosul unei dogme uzate”


B. POLITICI MONETARE HAOTICE



       Mitul reparaţiilor de război determina numeroase guverne să spere a menţine paritatea monedei lor la nivelul de dinainte de război, sau cel putin a realiza o întoarcere rapidă la etalonul aur.


a. Germania

       Hiperinflaţia de după război conduce la prabuşirea monedei : un dolar ajunge la 4,2 miliarde de marci în 1923! Această situaţie se modifică în anul următor prin crearea mărcii ( Reichsmark) de  către Hjalmar Schacht , moneda a cărei valoare în aur este aceeaşi cu cea a vechii mărci.Marca este garantată în proporţie de 40 % prin rezervele de devize şi aur ale băncii centrale. Astfel Germania este una din primele ţări europene ce se întoarce la etalonul aur.

b. Marea Britanie

       Un grup de experţi, Comitetul Cunliffe cere în 1918 ca lira să-şi redobândească pe plan extern puterea de cumpărare din 1914. Era vorba de a susţine activitatea bancherilor britanici: operaţiunile financiare bazate pe încredere , experţii fiind de părere că sporirea deţinătorilor straini de lire sterline semnifica condamnarea la moarte a poziţiei Londrei în folosul New York-ului. Acestă poziţie se explica si prin faptul că în balanţa plăţilor , veniturile capitalurilor plasate în străinătate acopereau deficitul balanţei comerciale; astfel guvernul englez nu avea interesul să reducă o parte a acestor creanţe printr-o devalorizare.

       Lira sterlină redevine convertibilă în anul 1925, cu o paritate identică cu cea de dinainte de război. Atunci când preţurile erau cu 70% mai ridicate ca în 1914. Deşi satisfăcea amorul propriu al englezilor această măsură a fost sinucigaşă pe plan economic. Caracterul supraevalut al lirei a afectat puternic exporturile engleze şi a împiedicat Marea Britanie să profite de pe urma expansiunii economice mondiale din anii 1925-1929. Acestă politică condusă de ministrul de finanţe W. Churchill , a fost criticată de Keynes într-un violent pamflet , „ Consecinţele economice ale D-lui Churchill „ 1925.



c. Franta

       Ca urmare a eşecului Cartelului stângii , confruntat cu o inflaţie foarte puternică , moştenită din timpul războiului şi cu o gravă criză a finanţelor publice , prăbuşirea francului atinge paroxismul în iulie 1924, când o liră valorează 240 franci faţă de 25 de franci înainte de 1914.Raymond Poincare s-a angajat atunci într-o politică de stabilizare financiară. El incredinţează amortizarea si consolidarea bonurilor Aparării Naţionale Casei autonome de amortizare , dotată cu resurse proprii ( taxele pe tutun în mod special) ce au pus-o la adapost de criza de încredere a purtătorilor


d. Japonia

       Guvernul a căutat mai întâi să menţină Gold Exchange Standard. Ministrul de finanţe Inoue Junnosuke , a ales o politică de deflaţie ( scăderea salariilor , reducerea creditelor acordate întreprinderilor) pentru a apăra anumite părţi din piaţa japoneză.Acestă politică a condus la o criză financiară şi la importante scurgeri de metal preţios.


C. RĂZBOIUL MONEDELOR

       a. Dislocarea Sistemului Monetar Internaţional

       Abandonarea etalonului aur şi devalorizarea lirei sterline ( cu 30%) in septembrie 1931 reprezintă punctul de plecare al unui război monetar ( devalorizări în lanţ în încercarea de a câştiga părţi pe piaţă). Această decizie engleză marchează prăbuşirea sistemului monetar internaţional. Tările care erau legate din punct de vedere comercial de Anglia şi-au depreciat moneda. Astfel, în 1923 Japonia abandonează etalonul aur şi declanşează flotaţia yenului. Foarte rapid se profilează o creştere a exporturilor nipone de mătase şi bumbac.

       Progresiv lumea se divizează în zone monetare ( zona franc , zona dolar )


       b. Lipsa cooperării monetare

       Eşecul conferinţei monetare de la Londra din iunie 1933 , marchează sfârşitul tentativelor de cooperare , extinderea devalorizărilor competitive şi întărirea măsurilor de protecţie unilaterale. Trei remedii sunt propuse , însă în zadar:

  • oprirea prăbuşirii monedelor printr-o reântoarcere la parităţi stabile
  • demolarea barierelor tarifare

- scăderea ratei dobânzilor şi suscitarea unei „ oferte abundente de credit”

ACORDURILE DE LA

BRETTON WOODS


       


A. CONTEXTUL ACORDURILOR

       

       a. Partcipanţi şi obiective

       Conferinţa de la Bretton Woods ( New Hampshire) a reunit în 1944 reprezentanţi din 45 de state ( inclusiv din Uniunea Sovietică care nu vor semna acordul şi cei din China ) , dintre care John Maynard Keynes pentru Marea Britanie şi Harry Dexter White pentru Statele Unite ceilalţi reprezentanţi nu făceau decât să asigure o prezenţă discretă).

       Cele două proiecte aveau o bază comună

  • adoptarea unui sistem de schimburi fixe , care să nu se bazeze pe deflaţie ca în 1914;
  • crearea unui organism internaţional însărcinat cu acoradrea de împrumuturi ţărilor debitoare ce au dezechilibre tranzitorii ale balanţei de plăţi

       Dezacordurile erau relative la natura acestei instituţii şi la modul de apărare a parităţii fixe. Insă în contextul sfârşitului războiului Statele Unite se aflau într-o poziţie de forţă ce le făcea să-şi poată impune punctul de vedere ( ele deţineau doua treimi din stocul mondial de aur si aveau creanţe importante asupra ţărilor cărora le-a furnizat armament prin mecanismul contractului de închiriere ( reglarea datoriilor este reportată după război)

       b. Proiectul britanic

       Keynes milita pentru crearea unei monede supranaţionale , „bancaurul „.

El propune infiinţarea unei Uniuni internaţionale de compensaţie ( Clearing Union) , însărcinată cu schimbul creanţelor bilaterale ale diferitelor ţări membre şi cu acordarea în mod automat de credite băncilor centrale debitoare. Proiectul lui Keynes era destinat să stimuleze crearea de lichidităţi internaţionale.

       c. Alegerea proiectului american

       Acordurile de la Bretton Woods s-au născut în mod direct din proiectul conceput dl. White şi prezentat de administraţia americană. Chiar dacă Keynes dorea să impună instituţii favorabile ţărilor debitoare în scopul de a frâna declinul Marii Britanii , conferinţa a fost în cele din urmă încununarea acestui declin. Chiar da Henry Morgenthau , secretarul american al finanţelor si animatorul dezbaterilor a avut un tiumf modest , acordurile de la Bretton Woods au consacrat supremaţia politică si financiară americană şi locul proeminent al dolarului în Sistemul Monetar Internaţional în defavoarea lirei sterline. New York ia locul Londrei ca inimă financiară a planetei.





CONTINUTUL ACORDURILOR


       

       a. Gold Exchange Standard

       Acordurile prevedeau ca „cursurile de schimb vor fi exprimate în aur” sau într-o monedă convertibilă în aur”. Statele Unite erau singura ţară ce-şi defineau moneda în raport cu aurul ( in 1944 , Banca Centrala Americană deţinea 60% din stocul mondial de aur şi dolarul devenea „ as good as gold”

Fixitatea cursurilor de schimb apare cu o marjă de fluctuaţie de +/- 1% in jurul unei parităţi centrale definite în raport cu dolarul ( singura moneda convertibilă în aur la paritatea de 35 $ uncia). Chiar daca e bazat pe aur , acest sistem diferă mult de etalonul-aur. El instaurează un Gold Exchange Standard ( etalon de schimb aur) şi face din dolar moneda internaţională.

       Sistemul e ierarhizat în jurul unui stat dominant care posedă o deviză cheie adică o monedă care este referinţa în tranzacţiile internaţionale şi care serveşte băncilor centrale ca activ de rezervă. Băncile centrale ale celorlalte ţări sunt obligate să intervină de îndată ce propriile monede ating limitele superioare sau inferioare ale marjei de fluctuaţie în raport cu dolarul.

       b. Parităţile ajustabile

       Noul regim  de schimburi fixe interzice orice schimb de paritate , cu excepţia cazului în care este constatat un dezechilibru fundamental al schimburilor. In acest caz Fondul Monetar Internaţional (FMI) trebuie asociat la definirea unei noi parităţi.Parităţile sunt ajustabile şi orice ţară poate modifica valoarea oficială a monedei sale fără a negocia direct cu celelalte ţări membre.




       


Consideratii asupra sistemul monetar dupa

Bretton Woods.

          

       


        După cum era evident, lunga istorie a omenirii nu este altceva decât

o continua luptă pentru resurse şi, implicit, putere. Multe populaţii destul de

dezavantajate la acest moment, sau chiar unele deosebit de avantajate, lansează apeluri de ură, dezordine s.a. pe baza unor urmări directe ale "Momentului Bretton Woods" îndreptate fie asupra Statelor Unite, fie asupra Marii Britanii, fie asupra Germaniei, etc.. Totul, dar absolut totul, nu este decât inconstienţa neputinţei si inconsecvenţei celor care acuză.

            Experţii americani şi englezi au iniţiat convorbiri despre viitoarea

ordine monetara postbelică încă din anul 1943, care au stat la baza discuţiilor

preliminare ale Conferintei convocată la iniţiativa SUA la Bretton Woods (în

statul american New Hampshire), la 1 iulie 1944, la care au participat delegaţi din 44 de state.

            De ce, iniţial, numai ei? Simplu:

- erau aliati,

- Europa, Rusia, s.a. nu mai existau din punct de vedere economic, financiar sau cum se doreşte privit,

- oricine ar fi făcut ca ei, atât timp cât americanii erau în plină dezvoltare

economică, resursele de aur, devize, etc. le aveau nu intacte şi imens sporite,

, iar britanicii, fosta putere financiară a lumii, care "dicta" indirect

etaloanele monetare, se afla în prag de colaps şi dorea să nu piarda trenul

istoriei (alianţa cu SUA).

            De ce, la Bretton Woods, tot numai ei (cu referire la câstigători)?

Simplu:

- ceilalţi "44" practic nu existau,

- unica forţă a momentului, în "persoana Rusiei" s-a mulţumit cu crearea visului stalinist al "puterii comuniste", având alte planuri care s-au întrupat mult mai târziu în sistemul monetar al rublei (ulterior dispariţiei "marelui ideolog" care ştia sa lupte şi sa intrige, fără vreo legatură la economie).

            La Bretton Woods, americanii au început prin a propune un sistem

monetar bazat pe aur, în special datorită faptului că ei deţineau peste 60 % din rezerva de aur occidentală. Britanicii, a căror delegaţie era condusă de

renumitul J.M. Keynes, au propus crearea unei bănci mondiale şi a unei monede internaţionale (bancor-ul sau bancaurul) în ideea de a elimina total aurul din circulaţie şi a da o sansă Marii Britanii, chiar şi înaintea SUA.

            "Inteligenţii" americani s-au trezit şi au sesizat "pierderea de

teren" ("spectatorii" - restul delegaţiilor - au fost destul de acord cu aceasta

idee în special datorita faptului că se aflau in poziţii similare Marii

Britanii) dar, având în vedere experienţa acumulată de ei în perioada "Marii

Depresiuni Economice", nu au refuzat ideea şi au venit cu o contrapropunere de a se crea o moneda internaţională (unitas-ul) care sa aibă la bază tot marea lor rezerva de aur (peste doua treimi din rezerva monetară internatională).

            Ambele proiecte, atât cel britanic cât şi cel american se bazau pe

tot amintita "inerţie de sistem", având o bază comună în:

- adoptarea unui sistem de cursuri fixe care să nu se bazeze pe deflaţie

(asemănător celui existent până în 1914);

- crearea unui organism internaţional care să aibă misiunea să acorde

împrumuturi statelor ce ar fi înregistrat deficite ale balanţelor de plăţi (de

unde au şi apărut dezacordurile dintre SUA şi Marea Britanie, din cauza atât a naturii instituţiei nou create şi a modului de apărare a paritaţilor fixe între

monede cât şi a dorinţei de supremaţie a monedei proprii - istorica lira

sterlină contra puternicului dolar).

            Cine a câstigat? S-ar putea spune că "spectatorii"... Ei se aflau în

poziţia ingrată de a găsi o soluţie de viabilitate a monedelor proprii în

opoziţie directă cu pericolul sovietic (Este chiar atât de greu de intuit ce

s-ar fi intamplat în cazul retragerii americane de pe teritoriu european?) dar

şi cu faptul că SUA avea un portofoliu important de creanţe asupra statelor

cărora le furnizaseră armament şi resurse în cursul războiului. S-ar putea spune că americanii... Bretton Woods este similar cu recunoasterea supremaţiei monetare americane, poziţia SUA având câştig de cauză datorită conjuncturii în care se desfăşurau negocierile. Cine ştie cu adevărat?!?

            Cert este că, pentru prima dată, s-a adoptat un Sistem Monetar cu

vocaţie mondială şi s-a organizat cadrul instituţionalizat pentru sprijinirea şi

supravegherea aplicării acestui sistem, mai ales ca urmare a creării Fondului

Monetar Internaţional (FMI). Aceste reglementări şi instituţionalizări s-au

situat in contextul mai larg al căutarilor pentru colaborare între naţiuni în

domeniul relaţiilor internaţionale, fiind o încercare, în general pozitivă, de

cooperare internaţională într-o problema nevralgică şi de importanţă esentială pentru economia mondială, cu toate că a conţinut neajunsuri destul de majore (care au dus la situaţia actuală de prelungita instabilitate financiar-monetară internaţională - neajunsuri datorate atât modului cum au fost concepute unele componente ale sistemului cât şi nerealizării principiilor de bază ale acestuia).

            Sistemul Monetar Internaţional preconizat la Bretton Woods a

facilitat crearea unui mecanism efectiv de decontări multilaterale, s-au

liberalizat într-o măsură importantă mişcările de capital, s-au asigurat pentru

un timp mijloacele de plată şi credit, facilitându-se pe aceasta bază

dezvoltarea economică în ţările participante şi a schimburilor comerciale

internaţionale. Principiile pe care s-a clădit acest sistem au fost:

         

       -1- Etalonul aur-dolar (rolul internaţional al dolarului american).

            Intr-un sistem monetar, rolul esenţial îl deţine etalonul, elementul

fundamental de referinţă pentru monedele naţionale, la Bretton Woods

stabilindu-se ca etalon monetar aurul si dolarul american, dar, treptat, unicul

etalon ramânând dolarul. Dolarul devine un ban nional de credit, convertibil iniţial în aur, dar numai în relaţiile oficiale externe, fiind declarat "de facto" "la fel de bun ca aurul" iar, ulterior, ca fiind "mai bun ca aurul", ceea ce i-a consacrat ascensiunea ca monedă internaţională.

            Rolul internaţional al dolarului însemnă că, în moneda naţională a

SUA se constituie rezervele valutare ale altor state, se exprimă preţurile

mondiale, se derulează cea mai mare parte a plăţilor internaţionale, se acordă

credite externe sau se efectueaza investiţii în străinătate, ceea ce reprezintă

un considerabil avantaj pentru economia şi pentru firmele americane.

            C-am nedrept pentru restul statelor, nu-i aşa? Sau totul este o

aparenţă? Să vedem...

            Marea Britanie, marea putere colonială, nu era nimic altceva decât o

putere a armelor şi exploatării resurselor necuvenite. Cumplit dar adevarat (Nu uitaţi niciodată că oricine ar fi făcut ca ei, martoră fiind istoria umană!).

Asemenea puteri au mai fost şi Franţa, Germania, Spania, Portugalia, Italia,

Turcia,  dar, contrar lor, britanicii au fost ceva mai practici, mai

inteligenţi. Să ne amintim de faptul că ei au startat revoluţia industrială şi

au generat noul progres general al omenirii. Celelalte state s-au complăcut în

"marea lor putere" dar, cu trecerea timpului, au "importat" revoluţia

industrială şi tot ceea ce implica ea (mari mişcări monetare, relaţii

internaţionale, etc.).

            SUA este principala beneficiară a spiritului britanic, în special

datorită faptului că a fost colonie britanică cât şi, ulterior, datorită

faptului că totul a fost clădit în aceasta ţară pe "normele intereselor umane"

(termen relativ acceptabil la ideea de economie de piaţă), fără a mai lua in

calcul si abundenţa resurselor naturale.

            Dintre statele europene, pe lângă Marea Britanie, a excelat

Germania, clădită pe oameni pe cât de muncitori pe atât de dornici de putere.

Iniţial, componenţa stăpânitoare a "dulcelui sistem colonial" a ajuns în

situaţia în care dezvoltarea economică şi spiritul întreprinzător să o aducă în

poziţia ciudat de reală de a solicita stăpânirea lumii (în strânsă competiţie cu

statele relativ suverane ale momentului). Şi aşa a venit primul razboi

mondial... Apoi al doilea... Apoi actualul razboi economico-financiar iniţiat de geniul japonez şi adoptat apoi de toţi cei care işi permit (în special Germania care şi-a dat seama că trebuia să cucereasca financiar, tehnologic, etc. lumea si nu cu puterea armelor si a lagărelor de concentrare).

            Celelalte state europene, chiar dacă s-ar gasi cineva să acuze o

oarecare nedreptate "de poziţie" niciuna nu a fost mai "răsarită". Franţa, o

mare putere a momentului, a avut doar genii ale momentului care o mai "săltau" din când în când, baza puterii fiind tot exploatarea coloniala (şi, ulterior, tradiţiile create). Italia, bazându-se pe vechiul Imperiu Roman si tradiţiile induse de acesta... tot o putere colonială, în ciuda inteligenţei şi culturii acesteia. Spania si Portugalia, Turcia,  care deţineau resurse enorme,... au fost şi au rămas tot puteri coloniale, fără o legătură la evoluţia vieţii din jurul lor, sufocăndu-se şi devenind... ceea ce au fost, deoarece sunt semne de trezire. Si comentariile ar putea continua. Echilibrul vieţii de zi cu zi certifica afirmaţiile anterioare, totul fiind o lupta surdă a intereselor de

unde va câştiga doar cel puternic sau, cel mult, şi cel favorizat.

            Ar fi cazul să oprim aceste comentarii născute din dorinţa de a se

sesiza ca pe cât de condamnat este SUA pentru "sistemul Bretton Woods" pe atât este de admirat, şi, pe cât de mult este condamnata SUA, cu atât mai mult merită condamnaţi cei care o fac ascunzându-şi incapacitatea, prostia,

vulnerabilitatea. Oricine ar fi facut asemenea lor (imaginaţi- ce s-ar fi

intamplat daca in locul SUA conjunctura oferea şanse regimului taliban

fundamentalist din Afganistanul anului 2000?! )


            Revenind la istoricul sistemului monetar ajungem la momentul anului 1971 când s-a suspendat convertibilitatea în aur a dolarului american

trecându-se, de fapt, la demonetizarea aurului.

            Din acest moment expansiunea dolarului practic nu mai avea limite.

Economia americană, folosind moneda proprie, atât pe plan intern cât şi pe plan extern, nu cunoaşte restricţiile lipsei de valută şi poate promova pe arena mondială o politică expansionistă prin intermediul monedei.

            Situaţia a generat (şi încă generează) o serie de consecinţe cum ar

fi faptul că, asigurarea banilor necesari schimburilor internaţionale presupune cantităţi mari de dolari circulând în afara economiei americane, adică un deficit economic al balanţei de plăţi a SUA, iar corectarea acestui deficit ar lipsi economia mondială de resursele baneşti necesare. Acest lucru a permis la SUA să işi permită să menţină aceste deficite (comparativ cu celelalte state pentru care acest lucru este un semn de alertă, fiind necesare eforturi de corectare şi de achitare a datoriilor) si să consume mai mult decât produc pentru a "asigura" dolarii utilizaţi în schimburile internaţionale (acest lucru a fost descris ca fiind "secretul deficitului fără lacrimi, care permite să iei fără să dai, sa acorzi credite fără sa te imprumuţi si să primeşti fără să

plateşti", ţările lumii fiind să aleagă "sau lichiditate internaţională sau

echilibrul balanţei americane".).

         

       -2- Principiul universalităţii.

            Acest principiu care trebuie să stea la baza sistemului, constă în

aceea că orice stat trebuie sa adere la FMI, deci la Sistemul Monetar. Acest

principiu nu a fost respectat niciodată, o serie de ţări, inclusiv cele cu un

vast potenţial natural şi economic, cu un rol important în arena internaţională, cum ar fi fosta URSS şi altele, nu au aderat niciodată la FMI şi nu au devenit membre ale sistemului.

            In realitate, până în anii '60, Sistemul valutar a funcţionat ca un

club al ţărilor capitaliste dezvoltate în care poziţia privilegiată a SUA a fost

suportată de alte ţări membre care erau angajate puternic în refacerea economiei după razboi. Incepând mai ales cu anii '70, divergenţele de interese dintre ţările dezvoltate, precum şi între acestea şi cele în curs de dezvoltare (fără a mai lua în calcul blocul monetar al rublei), trec pe primul plan în domeniul monetar, astfel încât vocaţia de universalitate a Sistemului s-a confirmat a fi irealizabilă.

            Istoric, sistemul poate fi descris de urmatoarele evoluţii: în

perioada 1949 - 1956 cursurile de schimb au avut o stabilitate bună dar cu semne de presiune, în 1957 - 1959 se inregistrează revalorizarea francului francez urmată de revalorizarile monedelor europene din anii '60 (marca vest germană, guldenul olandez, etc.), perioada "finalizată" de devalorizarea lirei sterline din 1967. Pierderea unui echilibru relativ indus de lira sterlină sistemului dolarului a indus dezechilibrul major din anii '70 (când se suspendă convertibilitatea în aur a dolarului) însoţit şi de criza petrolieră şi

startarea fenomenelor destul de generalizate ale inflaţiei, recesiunii şi

dezechilibrelor plăţilor externe.

        

        -3- Crearea unei rezerve echilibrate de plăţi.

            Acest principiu urma sa aibă un rol deosebit de important în

asigurarea echilibrului financiar global, iar în realizarea lui un rol esenţial

urma să îl deţină FMI, mai ales prin credite pentru echilibrarea balanţelor de

plăţi externe. Astfel, în primii ani de activitate, FMI s-a lovit de o lipsă

acută de rezerve pentru ca, apoi să se ajungă la un exces inflaţionist de

rezerve în dolari care a indus dezechilibrele monetare care au debutat în anii

'60. Sesizarea acestor dezechilibre internaţionale a rezervelor a dus la

adoptarea în 1967 a Drepturilor Speciale de Tragere (DST) de catre FMI, "moneda" care se spera ca va oferi o bază stabilă de compensare (instrument de rezervă).

            In realitate nici a acest instrument nu şi-a atins scopul în special datorită politicii SUA care se opunea ideii de lărgire a rolului DST în

relaţiile internaţionale, fapt care, evident, afecta poziţia dolarului.

            La ora actuală se poate spune că evoluţia sistemului monetar a

încercat o compensare de lichidităţi prin intermediul yenului japonez şi

acceptarea rublei (chiar temporar), fără a mai lua în calcul tendinţa actuală de compensare de sistem prin instituirea sistemului Euro cu moneda unică a

acestuia, dezvoltarea economică aducand statele lumii in poziţia de a adopta

"poziţii" care să elimine deficitele de "instrument" prin utilizarea dolarului.

       





















FONDUL MONETAR INTERNATIONAL

ŞI BANCA MONDIALĂ

 


I. Introducere

       Fondul Monetar Internaţional (FMI) si Banca Mondială ("Banca") au fost create în 1944, la Conferinta de la Bretton Woods. Ele au fost concepute să se completeze una pe cealaltă în implementarea unei economii liberale în lume. La început, sistemul Bretton Woods a inclus Organizaţia Internaţională a Comerţului (ITO), care, împreună cu FMI si Banca, trebuia să îndepărteze economia mondială de politicile nesănătoase care au cauzat depresia din perioada interbelică: protecţionismul comercial, devalorizarea competitivă a monedelor naţionale şi dezvoltarea economică inegală. Când ITO a supravieţuit ca GATT, sub forma unui regulator slab, dar util , al comerţului internaţional, celelalte doua instituţii s-au afirmat ca puternici susţinători ai unei dezvoltări economice capitaliste printr-un comerţ liber şi un curs monetar previzibil. Dar Războiul Rece a oferit unora dintre ţările în curs de dezvoltare o alternativă ideologică la dezvoltarea economică capitalistă. Tandemul FMI/Banca Mondială a reacţionat deviindu-şi politicile şi scopul înspre stoparea comunismului prin politici preferenţiale, în acelaşi timp urmărindu-şi mandatul iniţial.

       Sfârşitul Războiului Rece a confirmat superioritatea economiilor de piaţă, iar sistemului Bretton Woods i s-a acordat credit pentru creşterile importante ale prosperităţii modiale dupa al doilea Razboi Mondial. Elementele sistemului Bretton Woods comerţul liber, stabilitate monetară şi distribuirea eficientă a resurselor au devenit formule standard ale dezvoltării. Aceste elemente, operative în economia globala din 1944, trebuie supuse testului realităţii, iar promotorii lor din timpul Razboiului Rece FMI si Banca Mondiala trebuie să suporte o ajustare a mandatului lor.

       Scena mondiala în 1998 nu seamănă prea mult cu aceea din 1994. Gradul de integrare economică, viteza si volumul tranzactiilor, împreună cu revoluţionarea tehnologiilor de comunicaţie si informaţie, nu mai limitează efectele tranzacţiilor economice la o singura piaţă. Este pus în mişcare un proces de difuzie imprevizibil, de către un efect de domino cauzat de orice fel de tranzacţie. Un eveniment în Asia, ale cărui efecte se multiplică în Europa, poate căpăta proporţii globale odată cu reacţia business-ului din Statele Unite. Toate aceste evenimente se pot petrece în mai puţin de o zi.

       Si regulile comerţului internaţional s-au schimbat. Comerţul global este regulat de trei ani de către Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO), instituţie care s-a extins pentru a acoperi nu numai bunuri, ci şi servicii şi proprietatea intelectuala. Spre deosebire de predecesorul sau GATT , WTO poate judeca şi pune în aplicare disputele comerciale. Acesta are o componenţă largită, iar deciziile sale legale vor contura dinamica comerţului pentru mult timp în mileniul urmator. Relaţia dintre WTO si FMI/Banca a rămas totuşi nedefinită.

       Finanţele globale, în viziunea FMI, împiedică realizarile comerţului internaţional. Altfel spus, liberalizarea cu succes a comertului unei ţări expune cursul său monetar la instabilitate. Cauza este fie ca valoarea monedei sale dictează direcţia fluxului de bunuri şi servicii, creând în acest fel un stimulent pentru menţinerea valorii artificiale a monedei sale, fie ca volumul mare de speculaţii monetare, posibile acum prin simpla apăsare de buton, stabileşte preţuri care nu reflectă un echilibru optim al pieţei. Această apreciere iraţională a pieţei, precum şi graba unor actori imperfect informaţi de a vinde moneda la orice cost impun costuri sociale uriaşe în economiile în curs de dezvoltare. Argumentul că piaţa va corecta aceasta anomalie poate fi el însuşi iraţional. Criza recentă din Asia de Est demonstrează că comerţul internaţional are nevoie de o integrare cu finanţele şi sistemul bancar la nivel global  şi de coordonarea politicilor regulatorilor globali: WTO, FMI şi Banca.

       De asemenea, rolul FMI şi al Băncii trebuie reconsiderat pentru a cuprinde noua realitate globală: lărgirea decalajului între naţiunile dezvoltate şi cele nedezvoltate, volatilitatea finanţelor globale şi transferurile instantanee de capital. Incă de la început, aceste instituţii erau conduse de manageri responsabili în ţările pe care le reprezentau. Interesele managerilor nu coincideau însă întotdeauna cu cele ale membrilor. Acum, aceste interese sunt neclare din cauza unui nou rol al statului-natiune în afacerile mondiale. Forţele de globalizare au erodat puterea statului. Noi actori globali intervin companiile multinaţionale  şi organizatiile nonguvernamentale , care joacă un rol activ în formarea sistemului mondial. Totuşi, după o jumatate de secol de la crearea lor, FMI si Banca operează dupa acelaşi mandat. Deşi numărul membrilor lor a crescut de şase ori, acţiunile lor reflectă o direcţie unilaterală a deciziilor si acţiunilor dinspre ţările dezvoltate spre cele mai puţin dezvoltate.

       Chiar dacă lumea nu mai este astăzi ruina divizată de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi nici nu mai este polarizată ideologic între capitalism şi comunism, reţetele FMI şi ale Băncii nu conţin suficiente variaţii pentru a acomoda dinamica economiei globale  sau complexitatea problemelor domestice. In consecinţă, noul rol al FMI si Băncii în economia globală ar trebui sa ţintească o dezvoltare armonioasă prin controlul eşecurilor, normale într-un sistem de piaţă , şi să inventeze prescripţii economice care să echilibreze investiţiile, dezvoltarea şi efectele politice. Cum aceste instituţii au evoluat în a reflecta schimbări de percepţie asupra dezvoltării în context uman, ca şi emergenţa problemelor de interes global, ele şi-au adaptat politicile astfel încât operaţiile lor sunt intersanjabile. Aceasta nu este însă o modalitate eficientă de administrare şi extragere a valorii din finanţele internaţionale. Este timpul ca FMI si Banca să-şi urmeze propria prescriptie: să opereze eficient, poate chiar ca o singură instituţie.

       In final, ar trebui să existe o coordonare şi o integrare a procesului de luare a deciziilor între WTO, FMI şi Banca. Problemele nu ar trebui să se limiteze la comerţ, ci să cuprindă şi drepturile omului, mediul înconjurator, crizele monetare, devieri de la obligaţiile asumate prin tratate sau managementul crizelor.

 


II. Mandatul istoric

       Atât FMI, cât şi Banca au constituit un răspuns la prabuşirea economiei internationale în anii 30, dar nici una dintre ele nu se aştepta să ajungă la rolul global pe care îl deţine astăzi. FMI şi-a început activitatea în 1945. Planul sau a fost conceput la sfirsitul anilor 30, in Statele Unite si Marea Britanie, a durat 5 ani şi a avut ca scop obţinerea stabilităţii monetare. După cum comenta cineva, FMI functionează ca un club: membrii săi se înscriu şi cad de acord să respecte codul de conduită mutual benefic. Crearea FMI a fost grabită de depresia mondială a anilor 30 şi de şomaj, iar scopurile sale primare erau de a promova cooperarea monetară multilaterală, monede naţionale stabile si convertibile , precum şi comerţul şi investiţiile internaţionale. Numarul membrilor săi a crescut de la 30 (in 1944) la 154 (în 1991) , în prezent având 182 membri . Operaţiile FMI sunt conduse de un Consiliu Executiv care este şi organ de decizie. După refacerea financiară a Europei în anii 60, FMI a devenit activ pe pieţele monetare internaţionale numai pentru a se ocupa de colapsul stabilităţii monetare după ce în Statele Unite au suspendat convertibilitatea dolarului în 1971.

       Banca a fost proiectata tot de Statele Unite şi Marea Britanie, iar scopul ei principal era să acorde împrumuturi pentru reconstrucţie şi restaurare, să promoveze investiţiile şi dezvoltarea în primul rând în ţările Europei distruse de al doilea război mondial. De la început s-a decis ca obiectivul său să fie mai degrabă reconstrucţia decât dezvoltarea. Primele împrumuturi au fost acordate în 1947 Franţei răvăşite de război, iar primele împrumuturi către ţări mai puţin dezvoltate au fost atribuite Americii Latine, în 1948. Numărul membrilor săi a crescut, ca şi în cazul FMI, de la 30 (în 1944) la 154 (în 1991). Banca este condusa de catre directori executivi si opereaza la fel ca şi Fondul Monetar Internaţional.

       Mandatul acestor instituţii a fost schimbat la începutul Războiului Rece, pentru a reflecta o lume polarizată. Politici falimentare erau ignorate dacă un membru arăta afinităţi pentru valorile vestice. De aceea, componenta politi a deciziilor de a canaliza bani a prevalat asupra considerentelor economice. Ajustarea la realitatea de după Războiul Rece nu s-a materializat şi elementele politice au înca un rol important.

 


III. Critica instituţiilor

       Activitatea internaţională şi transferul unor cantităţi imense de bani publici au facut ca aceste instituţii să devină ţinta criticilor multor grupuri. Preocuparea generală a Statelor Unite faţă de interesul public şi poziţia sa dominantă în FMI şi Banca i-au permis includerea multor subiecte pe agendă. Datorită Statelor Unite, ambele instituţii s-au implicat în probleme globale, au încercat să raspundă sugestiilor din afară şi au obţinut o oarecare credibilitate în comunitatea internaţională. Totuşi, adaptarea lor la globalizare este departe de a fi completă, implicarea acestora în probleme ale drepturilor omului este dictată de politici conjuncturale şi ambigue , iar soluţia pentru deficitul lor de democraţie lipseşte.

       In tarile in curs de dezvoltare, FMI si Banca au devenit tinta atacurilor unor politicieni nationalisti, care se opun interventiei straine in problemele economice domestice. Altii considera conditiile impuse de catre acestea drept o subminare a tinerelor democratii deoarece declanseaza, invariabil, nemultumirea populara, slabind astfel puterea guvernelor democratic alese. In realitate, sistemele de vot ale FMI si Bancii nu determina neaparat politici de dezvoltare care sa usureze problemele tarilor in curs de dezvoltare. Aparatorii actualului sistem de vot au afirmat ca anumite tari dezvoltate s-au ocupat prin traditie de interesele tarilor in curs de dezvoltare, ca acestea din urma tind sa voteze unitar si ca isi pot face auzite parerile in cadrul FMI si al Bancii ca si in celelalte organizatii economice internationale. Ei recunosc, totusi, ca plingerile si interesele tarilor in curs de dezvoltare sint neglijate.

       O critica intemeiata a acestor institutii ar trebui sa inceapa cu sistemul de vot. Acesta depinde de depozitul fiecarui membru si de o cotaparte in functie de puterea economica, de produsul intern brut, de rezerva externa si de variabilitatea exporturilor. Pentru a rezolva problema initiala a unei reprezentari reale a tarilor mai putin dezvoltate, din cauza lipsei lor de bani, fiecare tara a primit 250 voturi de baza si are dreptul sa obtina cite un vot in plus pentru fiecare cota-parte aditionala echivalenta a 100.000 dolari.26 Rezultatul imediat este ca depozitul de 25 milioane dolari al unui membru este echivalat cu votul unui membru fara nici un depozit. Aceasta ar fi valabil pentru dolarii anului 1944, dar inflatia prelungita a micsorat votul unui membru fara contributie la o valoare insignifianta.

       Desi in 1944 s-a propus ca functionarii Bancii sa aiba loialitate internationala, a prevalat punctul de vedere al Statelor Unite, ca acestia sa actioneze sub control guvernamental direct. Si asa a ramas pina astazi. In cadrul FMI, votul este destul de rar, de obicei unanim, iar confruntarile sint evitate. Acest rezultat nu este surprinzator, tarile dezvoltate controlind 2/3 din volum , determina tarile in curs de dezvoltare sa se intrebe daca interesele lor sint corect reprezentate si sa ceara o mai mare participare la deciziile FMI si ale Bancii.

       Criticile din partea tarilor dezvoltate au tintit lipsa de responsabilitate, transparenta si evaluare externa a politicilor FMI. Teoreticienii in public choice au semnalat ca, in ciuda aparentei eclipsari din anii 70, din 1960 staff-ul sau a crescut in medie cu 5% pe an si ca salariile acestora sint cu 64% mai mari decit ale functionarilor din Federal Reserve Board. Actori privati, recunoscind abilitatile superioare ale FMI de a colecta informatii, ar dori sa faca publica pe piata informatia despre finante.

       Deoarece Banca finanteaza mai ales proiecte cu impact asupra mediului, ea este tinta preferata a ecologistilor. Raspunsul Bancii a fost de a creste numarul personalului si de a mari cheltuielile. Astfel, in anii 70 Banca si-a largit staff-ul in domeniul ecologiei si in anii 80, a stabilit departamente ale mediului in fiecare din subdiviziunile sale regionale, ca si la nivel central. In 1993, Banca a acordat imprumuturi de doua miliarde dolari pentru proiectele ecologice, iar in 1966 aproape 6% din totalul imprumuturilor au fost destinate proiectelor ecologice. Astazi, orice proiect presupune un studiu de impact asupra mediu-lui si proiecte in acord cu normele ecologice.

 

IV. Mandatul actual

       Reflectind un modus operandi din timpul Razboiului Rece, mandatul FMI ramine un aspect important al politicii externe a SUA. Dupa Lawrence Summers, secretar-deputat al Trezoreriei, FMI obtine liberalizarea comertului, promoveaza, stabilizeaza si stopeaza crize financiare, lanseaza programe care sa reduca cheltuielile militare la 2% fata de 5% in 1990, si sprijina procesele de democratizare. Recent, Senatul a aprobat fonduri suplimentare, dar cu conditia unor reforme interne care ar obliga guvernele sa liberalizeze comertul si sa reduca subventiile. Dintre toate scopurile mentionate, numai unul stabilitate si stopare a crizelor financiare pare sa se apropie de mandatul initial al FMI, celelalte semanind cu mandatul WTO, cu interesele Consiliului de Securitate ONU sau cu scopurile Human Rights Watch. FMI a renuntat la neutralitatea sa politica asa cum era ea prevazuta de mandatul sau initial in "Articolele de Constituire" (Articles of Agreement).

       Astazi, FMI se preocupa si de inegalitatile de distribuire a veniturilor  si discuta regulat cu membrii sai politici in domeniul sanatatii, locuintelor, somajului, pietelor de munca, cheltuielilor militare sau managementul sectorului public.

       FMI mai joaca, de asemenea, un rol de investitor particular, prin crearea si, implicit, prin garantarea unui climat de afaceri profitabil. Mai mult, acordul dat politicii economice a unui membru imbunatateste valoarea riscului pentru creditori  si investitori particulari. De obicei, investitorii particulari nu isi investesc banii intr-o tara pina cind FMI nu incheie acorduri.

       Si rolul Bancii s-a extins pina la a cuprinde proiecte nonguvernamentale. Este vorba de proiecte in sectorul privat , asigurari pentru investitii impotriva riscurilor comerciale , strategii de promovare a dezvoltarii intreprinderilor mici si mijlocii sau planificare familiala.  Acestea se indeparteaza de Art. IV al "Articolelor de Constituire", articol ce interzice amestecul in problemele politice ale oricarui membru sau considerarea oricarui alt factor decit cel economic. Astazi insa, Banca conditioneaza imprumuturile de masurile de micsorare sau prevenire a cresterii saraciei ori de imbunatatirea sau prevenirea distributiei inechitabile a veniturilor.

       Mandatul Bancii cuprinde si probleme de guvernare. De exemplu, desi coruptia a fost considerata in trecut un subiect politic, Banca insista acum ca cei care imprumuta sa interzica practicile corupte si acorda asistenta pentru a le extirpa. O parte a acestei asistente include amendarea legilor bancare, ale taxelor si asigurarilor, asistenta tehnica si sponsorizarea cercetarilor asupra cauzelor coruptiei. In plus, in 1993, Banca a creat un "Inspection Panel", care ofera un forum cetatenilor care au fost dezavantajati de proiectele finantate de institutie. Recent, Banca a organizat intruniri internationale ale ziaristilor, legate de proiecte de privatizare, in Rusia, Ucraina si Belarus.

       Aceste activitati se potrivesc cu greu scopului initial al Bancii. In timp ce FMI s-a indepartat de programul prescris, Banca si-a asumat un rol mai mare in finantarea investitorilor individuali.

       Aceste noi dimensiuni ale FMI si ale Bancii cuprind si probleme sociale si politice, ambele institutii preocupindu-se de respectul drepturilor omului in tarile membre. Unii, constienti de resursele naturale neexploatate, propun ca Banca Mondiala sa joace un rol si in drepturile de proprietate asupra resurselor genetice ale plantelor. Aceste exemple demonstreaza rolul important pe care aceste institutii sint asteptate sa-l joace astazi in procesele economice si politice globale. De asemenea, ele sugereaza ca, din cauza gradului inalt de integrare si colinearitate a problemelor globale si a preocuparii veritabile fata de aceste chestiuni, operatiunile prezente ale FMI si ale Bancii sint functional suprapuse.

 

V. Rolul viitor


A. Fuzionarea FMI si a Bancii in Organizatia Globala de Finante (GFO)

       Aceasta fuziune nu este o idee liberala de dupa Razboiul Rece. Ea a fost lansata pentru prima oara la apogeul Razboiului Rece, de catre revista londoneza The Economist. Aparatori ai celor doua institutii sustin ca FMI si Banca au un mandat limitat si ca aventurarea in afara acestuia ar insemna intrarea in ilegalitate. In consecinta, FMI si Banca au functii diferite. Dar, dupa cum am aratat anterior, mandatul lor a fost extins. FMI si Banca au fiecare un element de conditionare in politicile lor, iar conditiile pentru credite sint similare: inflatie, reforme structurale, plafonul deficitului public, liberalizarea comertului si a investitiilor, reforma taxelor si reforma funciara.

       Mandatele FMI si Bancii au, in plus, un element de elasticitate, influenta lor asupra politicii interne a unui membru fiind corelata direct cu nevoia acestuia de sprijin financiar. Din acest motiv se fac auzite critici interne in ce priveste tratamentul discriminatoriu in comparatie cu alte tari in curs de dezvoltare. Deci, privitor la impactul intern, FMI si Banca au o pozitie similara. Semnificativ, aratind ca factorii de decizie coincid si sint considerati la fel, este faptul ca refuzurile sau acordurile sint stabilite simultan de catre ambele institutii.

       Rolul Bancii este cuprins in mare parte in definirea a trei concepte in "Articolele de Constituire": "dezvoltare", "probleme politice" si "consideratii economice". Dinamica definitiilor date acestor termeni explica traiectoria Bancii in ultima jumatate de secol. In primele decenii, "dezvoltare" era inteles, in mod restrins, drept crestere a PIB. Definitia era in acord cu conditia ca deciziile Bancii sa se bazeze pe "consideratii economice" si sa nu intervina in "problemele politice". Acum, aceasta definitie este in schimbare. Pe de o parte, Banca a trebuit sa accepte schimbarile de perceptie asupra "dezvoltarii" in comunitatea internationala, incluzind si elemente sociale, culturale, politice si spirituale, conceptul de "dezvoltare" capatind astfel un sens mult mai larg. Pe de alta parte, si "consideratiile economice" au un sens mai larg, intersectind domeniul cunoscut ca "probleme politice". Acest proces a fost lansat de acordul economistilor asupra faptului ca o guvernare ineficienta afecteaza negativ performantele economice. De exemplu, coruptia reduce competitivitatea unei economii, iar lipsa educatiei, impreuna cu violarea drepturilor omului, afecteaza productivitatea muncii. Aceste noi notiuni au sters granita dintre "economic" si "politic" si au recunoscut ca factorii sociali au o valoare intrinseca de dezvoltare. De aceea, trend-ul este o larga interpretare a conceptului de "economic" si o restringere a conceptului de "politic", din partea Bancii, un test al mai multor factori fiind necesar pentru a evalua "dezvoltarea".

       Acelasi lucru se poate spune despre interpretarea conceptelor FMI. Rolul acestei institutii se deduce din definirea termenilor par value ("valoarea nominala"), "stabilitatea cursurilor de schimb" si "cooperare monetara". Din motive practice, par value a devenit un concept depasit in momentul in care SUA a suspendat convertibilitatea dolarului in aur, in 1971, lasindu-si moneda nationala sa fluctueze. Daca, inainte de 1971, conceptul de "stabilitate a cursului" presupunea o analiza a unor variabile macroeconomice precum rata dobinzilor, rezerva monetara, datoria guvernamentala (publica), inflatia si balanta de plati , analiza post-1971 afirma ca fluctuatiile cursului de schimb este doar unul dintre factorii care afecteaza balanta de plati  a unui membru. Dupa aceasta schimbare semnificativa, analiza FMI reflecta opinia ca politicile legate de munca, sanatate, cheltuieli militare, asistenta sociala si somaj ale unui membru au un impact real asupra valorii cursului sau de schimb. La rindul sau, continutul conceptului de "cooperare monetara" a fost afectat, extinzindu-se la dialoguri asupra modelelor de privatizare , educatie, locuri de munca si distributie a veniturilor. In consecinta, eliberat de constringerile "valorii nominale", FMI a interpretat "stabilitatea cursurilor" drept un eufemism pentru strategii socio-economice stabile, iar conceptul de "cooperare monetara" drept un instrument pentru indeplinirea acestor strategii.

       Din cauza acestor variatii conceptuale, diferentele functionale intre FMI si Banca nu mai sint evidente. Ambele acorda servicii financiare si investitii unor membri care nu-si pot permite sau sint refuzati de o piata libera si care accepta conditiile negociate cu aceste institutii. Ambele au evoluat de la o baza comuna de comert liber, distributie eficienta a resurselor globale si medii economice stabile spre factori cvasieconomici si sociali comparabili. Avind teme similare pe agenda lor, FMI si Banca la inceput, complementare una alteia au ajuns sa-si suplimenteze una alteia rolurile. De aceea, ar fi foarte eficienta fuziunea lor. Iar noul lor mandat s-ar putea numi Organizatia Globala a Finantelor (GFO).

 


B. Reglementarea fluxului monedelor si a capitalului pe termen scurt

       Suveranitatea monetara a tarilor in curs de dezvoltare s-a dezintegrat. Initial, devenind membri FMI, tarile si-au negociat pierderea suveranitatii monetare in schimbul acordarii asistentei financiare. In eco-nomia globala actuala, trasatura emergenta este inclu-derea tarilor in curs de dezvoltare in reteaua tarilor dezvoltate. Aceasta retea depinde de securitatea oferita de tranzactii in dolari, marci sau yeni, in felul acesta nedind nici o importanta monedei locale. Rezultatul imediat este diminuarea suveranitatii monetare prin cerinta ca platile sa se efectueze in mare parte in monedele tarilor dezvoltate, chiar daca tranzactiile se efectueaza intre tari in curs de dezvoltare. Impreuna cu operatiile bancilor internationale si a schimburilor valutare, toate aceste aspecte au accentuat pierderea suveranitatii monetare, astfel unul din scopurile pe care FMI trebuia sa le atinga sisteme monetare stabile este pus in pericol de celalalt scop al unor sisteme monetare deschise.

       Desi sistemul economic de baza care serveste la evaluarea monedei a fost relativ stabil, cursurile de schimb au variat intre limite foarte largi. Este dificil de gasit o justificare economica pentru aceste fenomene. Dupa FMI, in 1993, schimburile externe zilnice au depasit un miliard de dolari, nivel cu mult superior schimbului de bunuri si servicii.

       Cauza acestor schimburi este datoria pe termen scurt. In 1997, aceasta s-a ridicat la 360,9 miliarde dolari, iar capitalul privat pe termen lung, incluzind dividende si garantii, a fost de 256 miliarde dolari ceea ce inseamna ca investitorii particulari au preferat cu 41% mai mult datoria pe termen scurt decit cea pe termen lung. Aceasta preferinta se justifica economic prin cresterea riscului in tranzactii intr-un mediu nefamiliar. In general, investitorii pe termen lung sint mai familiarizati cu destinatia capitalului lor si, prin urmare, se orienteaza spre un risc scazut. In termeni globali, investitorii de risc prefera lichiditatile investitiilor directe, indiferent de destinatia acestora, si asteapta un profit mai mare pentru riscul de a-si pierde lichiditatile.

       Date fiind preferintele structurale ale investitorilor pe termen scurt, tabloul general al investitiilor produce dezechilibre in alocarea resurselor in favoarea lichiditatilor. Acestea, la rindul lor, produc activitati speculative cu datoriile pe termen scurt, care expun tarile in curs de dezvoltare la fluctuatii puternice pe piata de capital. Presupunind ca exista un fond constant de capital de dezvoltare, daca tara A ofera un profit mai mare decit tara B, atunci capitalul mai putin productiv iese din tara A pina cind rata profitului din tara A devine egala celei din tara B. Aceasta ar fi situatia intr-un sistem ideal. In realitate, pietele de mo-nede nu sint nici rationale, nici eficiente. Asa cum arata Paul Krugman, "piata de moneda pare sa comita doua tipuri de erori: nu ia in consideratie tremolurile pe termen scurt, asa incit erori de planificare sint comise serial, si pierde din vedere echilibre de durata, astfel incit se pierde in speculatii temporare efemere".

       Mai mult, in finantele globale, informatia sau lipsa acesteia, cauzata de lipsa de transparenta, accelereaza deciziile irationale de investitii. Un investitor atras de posibilitatea unui profit rapid pe piete speculative (hot markets) isi asuma riscuri mari in schimbul profitului mare prevazut. Pentru a se asigura impotriva esecului, in mod normal acesta isi va diversifica investitia pentru a acoperi mai multe tari cu posibilitati de crestere. Daca una dintre tari aduce un profit ceva mai mic decit era de asteptat, inseamna ca investitorul nu a fost compensat pentru riscul asumat, iar investitia este abandonata din teama de pierderi mai mari si redirectionata intr-un alt proiect riscant (hot). Rezultatul imediat este ca o tara riscanta (hot) devine si mai riscanta (hotter) fara sa intervina, sugerind ca perceptiile subiective joaca un rol mai important decit o analiza economica serioasa. Aceasta secventa de evenimente este multiplicata de numarul investitorilor care vind investitiile nu pentru ca profitul lor este mai mic decit cel expectat, ci pentru ca ei presupun ca celalalt investitor care a vindut a stiut ceva ce ei nu au stiut. Rezulta o panica pe piata, care se traduce in preturi ce nu exprima valoarea reala. Chiar daca investitorii pierd bani in tara A, ei sint asigurati impotriva esecului de prezenta pe alte piete sau prin posibilitatea de a-si acoperi pierderile intr-o tara mai riscanta.

       Aceste decizii de scoatere si realocare a unor volume masive de investitii, neutrale din punct de vedere al valorii la nivel global, au efecte dezastruoase pentru economiile in curs de dezvoltare. Micii intreprinzatori si functionari, care nu se implica in finantele globale, sint distrusi de costurile speculatiilor in valuta imprumutate. Cele mai recente exemple sint in Mexic (1994) si in Asia de Est (1997). Coreea de Sud (1980) si Tailanda (1983) au trecut prin dificultati similare. Aceste procese nu indeplinesc rolul FMI de dezvoltare prin stabilitatea cursurilor. Totusi, FMI nu a recunoscut decit recent ca reglementarea cursurilor de schimb este o solutie pentru tarile in curs de dezvoltare. O parte din conditiile pentru incheierea intelegerilor de imprumuturi cu state membre a fost ca moneda sa fie liber convertibila si ca regularea repatrierii de moneda sa fie relaxate. Aceste reglementari exista astazi relaxate in statele membre, care sint mai flexibile.

       Alta problema in calea alocarii eficiente a investitiilor este creata de capitalul pe termen scurt. Acesta tinde sa raspunda unor speculatii trecatoare si unor rate ale dobinzii schimbatoare. Dupa Paul Krugman, rezultatul este o alocare deficitara a resurselor de investitii. Altii sint de parere ca criza anilor 80 nu ar fi avut loc decit din cauza masivelor retrageri de capital.

       O sugestie pentru FMI a fost oferita de profesorul Stephan Zamora. Aceasta echilibreaza nevoia de functionare libera a pietelor de capital si a mecanismelor de plati cu nevoia de stabilitate a sistemului monetar international in ansamblu. In primul rind, statele membre trebuie sa cada de comun acord ca FMI trebuie sa aiba un rol sporit in pietele internationale de capital si mecanismele de plati. In al doilea rind, FMI sa devina un instrument activ de reglare a sistemului bancar global. In practica este de parere profesorul Zamora , FMI ar trebui sa devina un forum de discutii intre agentiile guvernamentale si cele nonguvernamentale, sa stabileasca un regim strict pentru pietele internationale si sa se preocupe in special de gasirea unui compromis cu comunitatea bancara mondiala.

       Ca si in alte imprejurari in care probleme globale au rezultat din procese economice, FMI si Banca au prevazut ajustari. Banca sugereaza ca o solutie ar trebui sa elimine stimulentele pentru datoriile pe termen scurt  impreuna cu implementarea inhibitiilor iesirilor de capital pe termen scurt.        Un exemplu de urmat pare a fi Chile, care, confruntata cu probleme similare , a impus inhibitii intrarilor si iesirilor de capital  pe termen scurt.

       FMI pregateste acum un amendament la "Articolele de Constituire", care ar trebui sa aprobe un control temporar daca acesta ar fi considerat necesar. Mai important este faptul ca directorul FMI a declarat ca membrilor li se va permite sa adopte o liberalizare graduala. Aceste schimbari de strategie au atras imediat criticile creditorilor particulari, care atentioneaza ca aceste puteri acordate FMI pot determina abuzuri din partea debitorilor in detrimentul institutiilor financiare particulare. Criticile nu sint insa confirmate de realitatea istorica a creditului global. De cele mai multe ori, banci particulare si-au recapatat imprumuturile (unele dintre ele acordate nejustificat), iar tarile dezvoltate si-au marit fondurile acordate FMI.

       Oponentii acestui plan raspund atacind premisele argumentului in favoarea controlului capitalului si afirma ca situatia din Asia de Est a fost precipitata de interventia masiva a guvernului pe piata si de implicarea acestuia in iesirile de capital. Controlul iesirilor de capital nu trebuie incredintat birocratilor, ci pietei. Succesul din Chile in controlul iesirilor si intrarilor de capital s-ar datora politicilor sale economice rationale, corporatismului transparent si bunei reglementari a sistemului bancar.

       Aceste argumente sint exagerate. Este corect ca interventia masiva a guvernului afecteaza piata, dar orice sistem matur de piata se bazeaza pe o forma de interventie la nivel central. Exemplul clasic este cel al Hong Kong-ului, unde guvernul era proprietarul intregului teren, pe care l-a dat in arenda in loc sa perceapa taxe. Lipsa transparentei in legatura cu valoarea investitiei ar fi trebuit sa fie un factor care sa determine profitul asteptat. Totusi, nu ar fi grabit vinderea instrumentului. La fel, in cazul Chile, succesul in sistemul cursului de schimb reflecta parerea mai multor economisti ca investitiile de capital se vor indrepta spre activitati bine gindite, de lunga durata, care se potrivesc mai bine scopurilor de dezvoltare ale Bancii si interesului FMI pentru stabilitate.

       In fine, efectele speculatiilor monetare afecteaza si valoarea altor tipuri de investitii. Sa presupunem ca un investitor direct fabrica aceleasi bunuri in doua tari invecinate tara A, care a trecut printr-o devalorizare acuta a monedei nationale, si tara B, care are o moneda nationala stabila.        Costurile de productie sint aproape identice. Dupa devalorizarea monedei, in tara A bunurile produse devin mai ieftine si sint importate in tara B, intrind in competitie cu acelasi tip de bunuri produse de acelasi producator. Productia in tara B scade, ca si valoarea investitiilor sale directe. S-ar putea argumenta ca out putul in cazul productiei din ambele tari ramine constant, deoarece consumatorii din tara A si cei din tara B nu schimba marca produsului. Argumentul pare intemeiat, dar nu raspunde schimbarii conditiilor economice in tara A; consumul general in tara A este inhibat de puterea de cumparare redusa a consumatorilor si de inflatie, fenomene determinate de devalorizarea monedei. In nici un caz, nici tara B, nici producatorul nu au o contributie directa (input) la criza financiara a tarii A, ci ii suporta cosecintele.

       Si FMI si Banca si-ar indeplini mandatul prin reglementarea capitalului pe termen scurt. Aceasta s-ar putea obtine fie prin limitarea iesirilor pe termen scurt la o valoare rezonabila care sa indice conditiile economice ale tarii respective, precum PIB, masa monetara, datorie externa, somaj, index al dezvoltarii umane (human development) , fie prin cerinta ca acest capital pe termen scurt sa plateasca asigurarea tarilor in curs de dezvoltare impotriva unei devalorizari acute a monedei. Aceste solutii insa trebuie sa suplimenteze, nu sa inlocuiasca, regularea schimburilor in datoriile pe terrmen scurt si moneda.

 

C. Integrarea politicilor si standardelor GFO in cele ale WTO

       Integrarea unei politici economice este un subiect vechi. Efectul combinat al schimburilor flotante si criza petrolului la inceputul anilor 70 au lansat coordonarea afacerilor economice globale. In anii 90, prevederile WTO au nevoie de un mai mare grad de integrare. Art. 1 din "Articolele de Constituire" a FMI cere, inter alia, promovarea cooperarii monetare internationale si stabilitatea cursurilor de schimb pentru facilitarea largirii comertului international. De asemenea, Articolul 1 al Bancii cere promovarea investitiilor straine, dezvoltarea comertului international, echilibrul balantei de plati. Pe acest fundal, WTO isi impune propriile reguli, obligatii si exceptii. Natura mandatului WTO determina natiunile membre ale tuturor celor trei organizatii sa se intrebe care dintre politicile aprobate de FMI si Banca sint in acord cu WTO si care ar fi consecintele de suportat in cazul in care adopta politica FMI si o violeaza pe cea a WTO. Desi scopurile generale ale celor trei institutii sint asemanatoare, detaliile practice stirnesc tensiuni intre ele, care ar trebui rezolvate inainte ca membrii lor sa suporte consecintele.

       De exemplu, WTO ingaduie devieri de la obligatiile stipulate de tratate in cazul dificultatilor in balanta de plati. Pentru a corecta aceste dificultati, un membru FMI ar apela la restrictii asupra convertibilitatii, iesirilor de capital (outflow) sau ar putea cere FMI sa reesaloneze datoriile. Evident, relatiile intre FMI si tara respectiva vor deveni incordate, iar la nivel domestic acea tara trebuie sa ia o decizie in ce priveste valoarea apartenentei la WTO si la FMI: prima isi pierde din valoare, iar a doua nu reuseste sa acorde capitalul necesar.

       In acest sens, un plan al FMI si al Bancii Mondiale, pentru prevenirea degradarii mediului, poate contine elemente care sa nu se inscrie in masurile stricte in acest domeniu prevazute de WTO. Protectia vietii umane din perspectiva WTO poate insemna altceva decit indexul Bancii de dezvoltare umana (human development). In sfirsit, subventiile sint considerate diferit de catre WTO si FMI, in timp ce eforturile Bancii de promovare a intreprinderilor mici si mijlocii poate implica un tratament preferential intern, care ar viola obligatiile WTO. Renuntind la alte exemple, se pare ca aceasta complexitate a economiei globale si interferenta intre legalitatea interna si obligatiile internationale nu pot fi compartimentate, ci necesita solutii de integrare. Obtinerea acestora implica o permanenta consultare intre WTO si GFO.

 

VI. Concluzie

       Scopul initial al FMI si al Bancii a fost promovarea eficienta a alocatiei resurselor la nivel mondial prin comert, stabilitate monetara si dezvoltare. Problemele internationale ale mileniului viitor nu pot fi rezolvate de organizatii care joaca mai multe roluri, in paralel cu rolurile altor organizatii. Ar trebui ca operatiile FMI si ale Bancii sa fie convergente si sa elimine suprapunerea operatiilor. Data fiind proximitatea geografica si similaritatile structurale si organizationale, costurile procesului ar fi minime. Dat fiind deficitul procesului democratic, trebuie facut un nou bilant al populatiei, puterii economice si factorilor de resurse umane. Acesta ar trebui sa tina cont de dificultatile tarilor in curs de dezvoltare, legate si de decalajul tehnologic.

       Scopurile WTO, FMI si Bancii vor ramine neimplinite daca scopurile uneia dintre institutii submineaza faptele alteia. Aceasta este o alocare ineficienta a informatiei si abilitatilor la nivel international. O noua Organizatie Financiara Globala (GFO) ar trebui sa-si echilibreze rolul cu cel al WTO, sa stabileasca valori competitive si sa coopereze pentru a transforma dezvoltarea prin intermediul comertului si al stabilitatii financiare intr-un concept viabil.

 

 

CRIZA SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN DIN 1992-1993






       Înaintea tulburărilor de pe piaţa de schimb valutară din 1992-1993, Mecanismul Ratelor de Schimb al Sistemului Monetar European, părea să reprezinte o reuşită a aranjamentelor monetare intraeuropene, capabil să furnizeze un cadru funcţional ce ar duce, eventual, la o completă uniune monetară către membrii Comunităţii.

       Dar „ euforia” determinată de evoluţiile pozitive s-a estompat odată cu dereglările majore ale sistemului.

       În ianuarie 1992, SME celebra 5 ani de stabilitate a ratelor de schimb - 60 de luni fără realinieri.

               Spre sfârşitul anului SME trebuia să facă faţă celei mai severe crize din istoria sa. Două din cele zece monede (lira sterlină şi lira italiană ) au ieşit din sistem. Grecia nu era membră a ERM iar francul luxemburghez era asociat francului belgian. Alte monede, peseta spaniolă şi escuad-ul portughez, s-au depreciat involuntar (Islanda a cunoscut acelaşi fenomen la începutul anului 1993). Spre sfârşitul anului 1992, Comitetul monetar al UE a avut trei întâlniri într-un efort lipsit de izbândă, pentru restabilirea echilibrului.

Dacă în perioada 1979-1987 au existat 11 realinieri, între 1987-1992 nu s-a produs nici o realiniere.

       O a 12-a realiniere a avut loc pe 1 ianuarie 1990 înlocuind marja largă de fluctuaţie a lirei italiene cu o „bandă” mai îngustă, mărind rata centrală faţă de DM cu 3,5%. Nevoia realinierilor reflectă persistenţa diferenţelor dintre ratele inflaţiei în ţările SME.

       Realinierea din ianuarie 1987, ultima din „vechiul SME”, a fost privită ca având o natură fără precedent, datorându-se nu atât dezechilibrelor SME, cât factorilor externi.

       Interpretarea situaţiei  a dus la revizuiri  ale aranjamentelor SME, care să întărească intervenţia şi să încurajeze coordonarea politicilor monetare. Pentru prima oară era permisă creditarea înainte ca o monedă să atingă limita marjei de fluctuaţie.

       Controlul capitalului era soluţia eliminării presiunilor. Acest control a luat forme diferite, de la taxe asupra anumitor monede străine, până la restricţii impuse băncilor de a împrumuta în străinătate. Ele au fost eliminate cu un corolar al „programului 1992”.

       Actul Unic European permitea ţărilor membre să menţină controlul capitalului pe o perioadă de maxim 6 luni până la 1 iunie 1990 (cu excepţia Spaniei şi Islandei până la 31 decembrie 1991, şi Portugaliei, Greciei până la 31 decembrie 1993). Mulţi membrii SME au îndepărtat controlul asupra capitalului începând cu 1990, chiar Spania şi Portugalia şi-au relaxat controlul.

       Lira italiană a fost prima monedă din ERM care a dat semne de slăbiciune în a doua jumătate a anului 1992. Observatorii au menţionat drept cauze:

  • declinul dolarului ce a determinat scăderea competitivităţii lirei,
  • posibilitatea unei taxe asupra depozitelor bancare şi a obligaţiunilor guvernamentale;
  • deficitul bugetar, datoria publică;
  • rezultatul negativ al referendumului asupra Maastricht-ului.

Banca Italiei a intervenit de-a lungul verii. În primele zile din septembrie moneda a început să dea noi semne de slăbiciune. O creştere cu 1,75% (până la 15%) a ratei de refinanţare a fost o măsură insuficientă deoarece, într-o săptămână lira a ieşit din marja de fluctuaţie; începând cu aprilie 1992 lira a scăzut mult mai jos decât marca germană.

În august, Marea Britanie a raportat cheltuieli de 1,3 miliarde USD din rezervă, pentru a  ţine lira din marja de fluctuaţie faţă de DM.



În prima săptămână din septembrie, Banca Angliei a luat cu împrumut 14,4 miliarde USD pentru a continua intervenţia , fapt ce a făcut ca lira să-şi revină temporar. Pe 16 septembrie, Banca Angliei s-a angajat într-o intervenţie masivă în susţinerea lirei, raportând cheltuieli de 20 miliarde USD, adică jumătate din totalul rezervelor sale. Dar măsurile nu au fost suficiente.

Dobânda de refinanţare a crescut de la 10% la 12% şi apoi la 15%. Marea Britanie şi Italia s-au retras din ERM, iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 6%, Islanda a urmat acest trend în ianuarie.


Teoria economică spune că sunt trei condiţii necesare menţinerii ratelor de schimb fixe dar ajustabile:

  1. Capacitatea de a recurge la ajustări relative ale preţurilor.

       Sistemul ratelor de schimb fixe a fost pus în faţa dificultăţilor când s-au impus schimbări semnificative ale preţurilor, bunurilor interne şi externe, forţei de muncă. Dacă nu sunt permise schimbări ale ratei de schimb nominale, răspunsul trebuie găsit în ajustare şi modificarea sincronă a salariilor şi preţurilor. Deci ratele de schimb fixe pot fi susţinute numai dacă:

  • şocurile care cer măsuri frecvente şi sesizabile sunt puţine;
  • salariile individuale şi preţurile sunt ajustate lent;
  • sunt puţine schimbări ale ratelor de schimb nominale, în eventualitatea unor şocuri excepţionale.

În practică primele două nu apar, a treia a fost o trăsătură a succesului cu rate de schimb fixe.

Reguli monetare solide.

Din moment ce credibilitatea sistemului ratelor de schimb fixe are modificări ale ratelor de schimb în momente de dezechilibre excepţionale, realinierea datorită atacurilor speculative trebuie încadrată aici.

Prescripţia SME ca o ţară ce doreşte să-şi schimbe paritatea trebuind să obţină acordul celorlalte ţări în urmărirea unor reguli monetare solide.

  1. Capacitatea de a absorbi presiunile pieţei.

O a treia condiţie necesară pentru viabilitatea unui sistem cu rate fixe, are în vedere acţiunile băncii centrale în moment de criză. O aplicare guvernamentală de aplicare a unei politici „solide”, poate să nu fie suficientă pentru stabilizarea ratelor de schimb dacă guvernul este nou constituit iar pieţele sunt încă nesigure de intervenţiile acestuia.

Un efort concertat este cerut spre a împiedica speculaţiile. Un prim pas ar fi creşterea ratei de dobânzi interne investitorii nu vor avea stimulente de a investi. O altă alternativă ar fi ca ţările cu monedă puternică să intervină în sprijinul celor slabe. Acesta implică acumularea de rezerve, dar ţările cu monedă puternică se tem că o intervenţie nelimitată ameninţă stabilitatea preţurilor.





Un alt mod de a absorbi presiunile pieţei îl reprezintă restricţiile asupra mişcărilor de capital. Controlul capitalului ca măsură administrativă, limitează fondurile ce pot fi legal şi profitabil transferate între monede pe perioade scurte de timp.

Cea mai populară explicaţie a crizei din septembrie este competitivitatea: creşterea inflaţiei, creşterea costului forţei de muncă.

În septembrie existau trei categorii de ţări cu monede în criză:

- Italia (cauza parţială competitivitatea);

- Spania, Marea Britanie (plus doi noi membrii SME: Suedia, Finlanda);

- Franţa, Belgia, Danemarca şi Islanda (fără deteriorări semnificative de competitivitate).

Faza finală a crizei monetare a fost în februarie 1993, precedată de data de 29 iulie, când Bundesbank a menţinut neschimbată rata de finanţare.

Investitorii se aşteptau ca Bundesbank să reducă această rată pentru a slăbi presiunea asupra francului francez şi a altor monede slabe din ERM, celelalte ţări nu-şi puteau micşora ratele dobânzii, datorită rolului esenţial al DM.  

Francul francez a fost ţinta principală a „luptei” ERM. Cu o rată reală a dobânzii ridicată, recesiunea şi şomajul în creştere (11,6% în acel moment), speculatorii s-au îndoit de voinţa Franţei de a urma politica austeră a Bundesbankului.

În consecinţă au renunţat la franci şi au cumpărat mărci germane; de fapt speculatorii au mizat pe faptul că priorităţile interne vor preleva asupra ratei de schimb externe. Pe 30 iulie, în ciuda eforturilor Bundesbankului (cheltuieli de 35 miliarde), francul francez a atins un nivel foarte jos. Alte bănci centrale europene au intervenit pentru a sprijini coroana daneză, pesta spaniolă, escudo-ul portughez şi francul belgian. În weeK-end-ul 31 iulie 1 august, miniştrii de finanţe ai comunităţii au căzut de acord să abandoneze apărarea monedelor. După noul plan, şapte din nouă monede puteau oscila într-o marjă de ±15%.

Marja pentru peseta şi escudo a fost stabilită la ±6%, în timp ce Germania şi Olanda au stabilit o marjă de ±2,25% între monedele lor. Datorită mărimii noilor marje, SME a devenit un sistem cu rate flotante. După părărsirea ERM economiile lor au început să crească.

Deşi evenimentele di august 1993 par similare cu cele din septembrie 1992, există o mare diferenţă: criza din august nu s-a datorat diferenţelor mari ale agregatelor economice. Mai de grabă s-a datorat credinţei că Bundesbank nu va reduce suficient rata dobânzii pentru a permite reduceri ale ratei acesteia, în special în Franţa şi Danemarca unde şomajul era ridicat şi inflaţia mică. Astfel spus, francul francez şi corona daneză nu erau considerate a fi supra evaluate, dată fiind rata scăzută a inflaţiei (1,9% din jumătate din cea a Germaniei) şi rata înaltă a dobânzii.

Se apreciază că Franţa, dacă ar fi avut o bancă  centrală independentă şi o tradiţie istorică spre implicare în stabilitatea preţurilor, ar fi putu evita acea criză.

Astfel, cauzele din spatele eşecului SME sunt de natură generală. S-a demonstrat un fapt ce părea sortit doar implicaţiilor teoretice: sistemul ratelor de schimb fixe este supus speculaţiilor când intervenţia băncii centrale este insuficientă şi aşteptările speculative se dovedesc reale.


INTERPRETĂRI REFERITOARE LA CRIZA SISTEMULUI

       

În general, se cunosc patru interpretări ale crizei septembrie august. Primele două privesc criza în termeni fundamentali: ţările au suferit fie probleme de competitivitate, datorită divergenţelor persistente în ratele inflaţiei, fie probleme ascunse datorate şocului ramificării Germaniei. A treia interpretare subliniază mai degrabă aşteptările viitoare decât problemele de competitivitate. A patra interpretare porneşte de la ideea că, criza speculativă ar fi apărut chiar în absenţa problemelor de competitivitate.

       Inflaţia ca sursă a atacurilor speculative nu poate fi considerată cea mai importantă sursă de dezechilibru. O excepţie de al regulă este Germania, datorită faptului că DM era şi este cea mai puternică monedă faţă de care celelalte au fost devaluate.

       Criza SME a demonstrat că orice sistem cu rate de schimb fixe devine la un moment dat prea rigid, dacă nu evoluează spre o reuniune monetară.

       Unii economişti adepţi ai ideii că , oricum speculaţiile ar fi apărut, spun că, cauza esenţială a crizei ERM este aşa numita „anticiparea pieţelor de a face profit”.

          O problemă esenţială este cea a lipsei controlului capitalului, pe care o vedem sub două aspecte:

a. Absenţa controlului micşorează rezervele valutare oficiale datorită acţiunilor pieţei. Acest fapt implică nevoia unor rate ridicate ale dobânzii pentru a menţine rata de schimb, când pieţele acţionează într-o direcţie ce ar dezechilibra-o.

b. Ratele înalte ale dobânzilor au un impact negativ serios asupra activităţii economice, bugetului şi stabilităţii bugetului financiar, dacă sunt menţinute pe perioade lungi, pe o piaţă valutară cu echilibre multiple ce trebuie menţinute la nivele ridicate, pe o perioadă nelimitată.

Faţă de rezerve, oferta de capital speculativ este un efect perfect elastic. Sub aceste circumstanţe numai rate ale dobânzii foarte înalte pe termen scurt, ar putea preveni epuizarea rezervelor valutare.

Se pune problema: dacă sunt ţările „la mâna pieţelor” sau dacă controlul capitalului măreşte marja de manevră. Nici una din ţările ale căror monede au fost „ţintite” de atacurile speculative, nu menţinuseră un control al capitalului.

O altă problemă care se pune este aceea a costului apărării ratelor de schimb. Rate ale dobânzii suficient de înalte ar trebui să fie capabile de a tampona atacurile speculative concentrate.

Vom analiza patru efecte temporare ale ratelor ridicate ale dobânzii: activitatea economică, consumul intern, sistemul bancar, bugetul.

  1. Impactul asupra activităţii economice.

Criticile aduse ratelor înalte ale dobânzii vis-a-vis de activitatea economică, au început în toamna lui 1992. Presiunea pentru ridicarea ratelor dobânzilor, începând cu 1990, a devenit considerabilă, dar aceasta nu s-a produs.

Deoarece nu se aşteaptă să existe o modificare a inflaţiei pe un orizont larg de timp, şi cum ratele dobânzii îşi exercită efectele rele prin canale macroeconomice, este clar că efectele asupra economiei europene au fost minime.

  1. Impactul asupra creditului bancar.

În Marea Britanie şi Islanda, ratele dobânzilor la creditul ipotecar sunt corelate cu dobânda pieţei la împrumuturile obişnuite.

Aranjamentele sunt similare în Suedia, când Banca Centrală a Suediei a mărit rata marginală a dobânzii de la 16% la 75%, în septembrie băncile au anunţat că au mărit dobânzile la creditele private individuale cu 5% până la 2,25%. Impactul poate fi dramatic asupra pieţei creditului ipotecar. În Marea Britanie a existat o poziţie clară a celor aflaţi pe această piaţă, ca aceasta să nu reintre în sistem.

  1. Impactul asupra bugetului.

La fel de important pentru unele ţări, este al treilea canal prin care artele ridicate ale dobânzii pot avea un efect semnificativ în ţările cu deficite bugetare mari. Astfel în Italia unde deficitul bugetar era mai mare de 100%, o creştere cu 1% a ratei de refinanţare a Băncii DItalia  „aducea”13 miliarde lire deficitului bugetar. De aceea există pericolul ca rata înaltă a dobânzii să transfere criza ratelor de schimb într-o criză a datoriilor.

  1. Impactul asupra băncii.

Rata de refinanţare a Băncii Centrale creşte costul creditului băncilor comerciale, subminând profitabilitatea acestora.

„International Bank Corporate Analysis”,o agenţie de rating din Londra, a reliefat deteriorarea condiţiilor financiare ale băncilor UE. Banca Centrală şi Băncile Comerciale au găsit modalităţi să atenueze efectele: în Franţa băncile comerciale au majorat dobânzile cu 20% mai puţin decât ar fi fost firesc.

Bundesbank a căutat o realiniere generală a monedelor SME în schimbul reducerii ratei dobânzii germane. Bundesbank a sprijinit Franţa şi Danemarca, piloni posibili ai Uniunii Monetare, fază intermediară spre uniunea Politică.

Orice soluţie cu şanse de reuşită presupune renunţarea la cel puţin una din cele patru efecte potenţiale ale ratelor ridicate ale dobânzii.

Condiţiile alternative în aceste situaţii ar fi:

1.Să se procedeze ca înainte: ţările SME să-şi armonizeze politicile economice, iar stabilitatea ratelor de schimb va veni ca o consecinţă.

       2.Să se procedeze ca înainte, dar cu mai multe realinieri.

       3. Dacă Franţa şi Germania îşi armonizează politicile monetare spre o intervenţie nelimitată în caz de dezechilibru, rata DM-FF ar fi puncte de referinţă pentru ţările Europei de Nord.

       4. Uniunea Monetară cu două viteze.

       5. mai multă flexibilitate a ratelor de schimb.

Politica monetară independentă şi deplina mobilitate a capitalului pot fi „reconciliate” prin rate de schimb flexibile. Compromisul între fix şi flotant l-ar reprezenta rate de schimb mai „largi” dar s-ar pune problema credibilităţii.

6.Taxe asupra tranzacţiilor valutare şi depozite obligatorii.

       De la introducerea asupra sa în 1999, ERM a furnizat un cadru pentru stabilitatea ratelor de schimb. În prima perioadă a fost un sistem „ancoră” cu un număr de realinieri implicând adesea deprecieri ale FF faţă de DM. Astfel, ERM adoptă caracteristicile unui regim semi-fix. Din 1987, Franţa a urmat o politică a unui franc puternic, iar „jocul” antiinflaţionist al ERM a fost întărit din punct de vedere al evenimentelor din 1992 1993. ERM a demonstrat slăbiciune şi incapacitate de a face faţă atacurilor speculative.

       Probabil nu s-ar fi ajuns aici dacă dacă nu s-ar fi reaxat prematur asupra unor realinieri care să preîntâmpine speculaţiile.














SISTEMUL MONETAR

CONTEMPORAN



        Accentuarea procesului de nerespectare a principiilor pe care a fost

cladit Sistemul Monetar de la Bretton Woods, ca urmare a dezechilibrelor din economia mondiala, s-a soldat cu o puternica criza a acestui Sistem care a dus la incapacitatea reala de manifestare. Momentul decisiv l-a constituit "ruperea" dolarului de aur, precum si trecerea la flotarea cursurilor valutare, cand s-a trecut de la cursurile fixe dar ajustabile tip Bretton Woods la cursurile centrale ajustabile initiate de Acordul Smithsonian (cu o perioada "atribuibila" cuprinsa intre 1971 - 1973).

            Dupa 1973, s-a trecut la flotatia libera a monedelor nationale insa,

nici pana in prezent, ea nu a ajuns la parametrii teoretic posibili, putandu-se

vorbi doar despre o flotatie impura a monedelor (denumita oficial a fi

caracterizata de cursuri flotante, total flexibile). Acest lucru se datoreaza in

primul rand statelor carora nu le este indiferenta evolutia ratelor de schimb a

monedei nationale, ca element final al intereselor comerciale pe care le au.

Astfel, majoritatea satelor au creat mecanisme prin care sa controleze pe cat de mult posibil pietele instrumentelor financiare derivate (segment de piata

deosebit de mobil si care cunoaste o dinamica semnificativa), dar si activitatea bancilor comerciale, chiar daca este unanim recunoscut ca autoritatile monetare nu au o capacitate estimabila de a controla intregul mecanism (principala problema fiind lipsa mijloacelor financiare - rezervele lor reprezentand procente infime la nivelul volumului tranzactiilor comerciale, pietele financiare sunt dereglementate - nu exista norme globale dupa care sa se desfasoare tranzactiile financiare, iar transnationalizarea vietii economice si a celei financiare pune problema stabilirii genului de autoritate care va controla aceasta activitate).

            Modificarea statutului FMI din 1978 avea sa confirme lichidarea

Sistemului prin faptul ca a "demonetizat" aurul si a interzis utilizarea lui ca

etalon (raportarea valutei nationale la aur) si ca mijloc de plata (proces numit

"demonetizarea aurului", la care FMI a subscris chiar de la inceput, vanzand o parte din rezerva de aur sau inapoind-o tarilor membre care au subscris-o,

amanand pentru un viitor nedefinit obligatia statelor membre de a avea valori paritare si paritati oficiale) inlocuind principiul stabilitatii paritatilor si

a cursurilor valutare cu principiul flotarii libere (determinante fiind

relatiile de piata in domeniul financiar monetar international).

            Lansarea "Drepturilor Speciale de Tragere" (DST), moneda compozita, cu existenta contabila, emisa de FMI, se dorea a fi un "nou etalon

international". Cu toate acestea, dolarul ramane o moneda de baza pe piata

monetara pastrandu-si o forta deosebita in ceea ce priveste forta sa

liberatorie, datorata si compozitiei rezervelor valutare ale statelor. Astfel,

desi dolarul a cunoscut un regres in compozitia acestor rezerve, el continua sa monopolizeze peste 50 % din acestea, fapt ce atrage, in continuare, pozitia de monopol si de principal "modificator" al pietelor valutare (in marea majoritate debusolate de variatiile destul de ample ale cursurilor de schimb - de exemplu, o simpla declaratie a unui responsabil al Rezervei Federale Americane poate provoca mutatii rapide in marimea ratelor de schimb, cu recul destul de important la nivelul oricarei tari dependente de evolutia acestuia).

            Problemele au continuat sa apara si, incepand cu 1985, incepe

perioada cursurilor "oarecum flexibile" (Acordul de la Hotelul Plaza - New York al Grupului celor 5"). Aici a inceput perioada de scadere a cursului dolarului american si a unei perioade de ingradire a flexibilitatii cursurilor de schimb, respectiv de accentuare a controlului asupra miscarilor de curs. Aceasta se intentiona a fi o perioada de tranzitie spre stabilirea unor regimuri de cursuri "mai stabile", eventual sub forma unor asa-numite "zone obiective"/ "zone de obiectiv".

            La inceputul anilor '90 se mentinea suprematia dolarului in special

datorita faptului ca autoritatile centrale si cele monetare controleaza intr-o

oarecare masura schimbul de moneda, avand atat o incapacitate tehnica limitata de a realiza integral acest control cat si o incapacitate reala legata de

adaptarea la factorii economici pe care acestea le pot doar influenta. Dovada

sta analiza regimului valutar al statelor lumii in aceasta perioada

caracterizata de faptul ca peste jumatate din totalitatea statelor se raportau

unei fixitati rigide pe fondul unei contributii nesemnificative la PIB-ul

mondial (mai putin de 5 %), pe cand cealalata "mai putin de jumatate" se

raporta, in procente relativ egale unei fixitati ajustabile (avand la baza mai

putin de o treime din PIB-ul mondial) sau unei flotatii libere (cu peste doua

treimi din PIB - fiind , deci, vorba despre statele cele mai puternic

dezvoltate).

            Aceasta evolutie este confirmata si de evolutia la inceputul anilor

2000 caracterizata de promovarea unei politici de control a resurselor valutare si a flotarii, pe baza corelarii indicatorilor macroeconomici, la care adera si nou creata Uniune Europeana cu sistemul sau monetar si puternicul Euro care tinde sa "egaleze" dolarul american ca forta si functie. In ceea ce pribveste perspectivele Sistemului Monetar International, acestea continua sa fie incerte si axate pe doua mari categorii. Pe de o parte se cere intoarcerea la cursurile fixe iar, pe de alta arte, se cere perfectionarea sistemului cursurilor flotante.

            Sustinatorii flotarii libere considera ca aceasta ar avea o serie de

avantaje reprezentate de:

- un instrument suplimentar al stabilitatii - este preferabil sa se inregistreze

modificari mai mici chiar daca se realizeaza la perioade scurte, comparativ cu modificarile la intervale indelungate dar cu efecte de amploare, cum este cazul cursurilor fixe, argumentandu-se suplimentar ca flotarea nu presupune

instabilitate si dezordine ci "un alt fel de stabilitate" dictata in special de

relatiile de piata;

- flotarea contribuie la echilibrarea automata a balantelor de plati -

stabilirea cursurilor prin ajustari repetate pe piata valutara, la punctul de

echilibru al cererii si ofertei este un factor de corectare automat al

balantelor de plati.

- costurile reduse ale rezervelor valutare - in cazul cursurilor flotante apar

"garantat" costuri scazute, mai ales atunci cand autoritatile nu intervin pe

piata pentru a mentine o rata de schimb prestabilita, mentinerea rezervelor

fiind inutila ("se evita sterilizarea inutila a rezervelor");

- dezvoltarea unor politici economice nationale mai putin costisitoare si,

implicit, reducerea costurilor sociale ale acestora - existenta unor deficite in

sistemul cursurilor fixe determina mai intai utilizarea rezervelor valutare,

dupa care, in conditiile persistentei deficitului, trebuie dezvoltate politici

deflationiste cu scopul de a reduce costurile nationale de productie si a

stimula competitivitatea produselor exportate. Aceste politici deflationiste

afecteaza preturile tuturor bunurilor din economie, inclusiv pretul fortei de

munca inducand costuri sociale ridicate. In schimb se argumenteaza ca, in cazul cursurilor flotante, echilibrarea balantelor, atunci cand se inregistreaza

deficite, se realizeaza prin intermediul modificarii ratei de schimb. Astfel,

absorbtia deficitului presupune cresterea cererii de valute, aspect care

depreciaza moneda nationala si care, mai departe, conduce la cresterea pretului

importurilor si o ieftinire corespunzatoare a exporturilor, aceasta cale de

echilibrare a balantelor fiind mai putin costisitoare, pentru ca permite

ajustarea preturilor internationale ale produselor exportate si atunci cand

preturile nationale sunt fixe;

- cursurile flotante permit stabilirea unor rate de schimb adevarate, in functie

de cererea si oferta de valuta, devenind un factor stabilizant al economiei -

caracterul stabilizant al cursului flotant apare atunci cand ele permit in mod

automat asanarea deficitelor sau a excedentelor. De exemplu, in caz de deficit, cursul de schimb se depreciaza, fenomen care, mai departe, stimuleaza exporturile (urmare a unei competitivitati sporite a produselor nationale) si, de aici, un plus de valuta incasata in relatiile comerciale externe;

- procesele inflationiste sunt mai usor de controlat - in sistemul cursurilor

flotante, comportamentul monetar al unei tari este dictat de mentinerea

paritatii oficiale declarate. Astfel, politica monetara a statului respectiv,

adica oferta sau restrangerea masei monetare in circulatie, nu are la baza

mentinerea stabilitatii interne a preturilor (o rata a inflatiei redusa).

Crearea de noi insemne monetare sau sterilizarea excedentului monetar se

fundamenteaza pe aducerea cursului valutar stabilit de piata la nivelul

paritatii oficiale. Astfel, este posibil ca atunci cand excesul de moneda pe

piata nationala impune politici monetare restrictive, de absorbire a

excedentului, apararea paritatii oficiale sa determine cresterea ofertei de

moneda in cazul in care aceasta s-ar aprecia, ca urmare a unor intrari de valuta importante ca dimensiuni. Astfel, prioritatile nationale, impotriva inflatiei, nu ar fi sacrificate pentru mentinerea unor echilibre externe.

- independenta mai mare a politicii economice a statelor - statele nu mai sunt

supuse socurilor monetare transmise de mediul extern prin intermediul balantelor de plati si a masei monetare. Protectia pe care o ofera cursul flotant, liber de orice obiective, da posibilitatea guvernelor sa dezvolte politici eficiente pentru cresterea ocuparii fortei de munca, pentru asanarea fenomenelor inflationiste, etc.

            Cu toate acestea exista mai multe "elemente" ale cursurilor flotante

care nu se verifica in practica, cum sunt:

- modificarea ratelor de schimb a fost permanent destul de rapida, iar

intervalele in care acestea au oscilat au fost destul de largi, fara a mai lua

in calcul faptul ca apare problema "confirmarii" ratei de schimb reale;

- analiza rezervelor valutare ale statelor indica ca acestea au crescut in toata

perioada care a urmat introducerii cursurilor flotante - daca rezervele au

crescut inseamna ca au un rol important in politicile monetare ale statelor,

chiar daca se poate afirma fara dubii ca volumele valutare mari impun costuri ridicate de mentinere a acestora;

- evolutia economica si politica actuala demonstreaza ca lumea in care traim

devine din ce in ce mai interdependenta, iar globalizarea, in special cea

financiara, face imposibila totala independenta a politicilor economice - este

imposibil ca un stat sa isi stabileasca politicile economice aplicate fara a lua

in considerare conjunctura economica internationala;

- instabilitatea pietelor, datorata tensiunilor valutare si incertitudinii

economice, a determinat consumul unor resurse importante pentru ca operatorii sa se protejeze impotriva fluctuatiilor ample ale cursurilor de schimb si ratelor dobanzilor - noile instrumente financiare, numite "derivate", stau la baza unor valuri speculative si au un puternic potential destabilizator, prin prisma unui posibil faliment general al institutiilor financiare al caror portofoliu este ocupat de aceste instrumente.

            Si, pentru a finaliza, partizanii fixitatii ratelor de schimb aduc

ca argument in sprijinul opiniilor lor ca volatilitatea pietelor valutare

reprezinta o frana in calea progresului economic, ca induc in Sistem numeroase riscuri si incertitudini care ar deturna interesul operatorilor economici pentru investitii, urmare a rentabilitatii lor greu de apreciat.

            Avand la baza tot realitatea, se impune "estimarea" valorii unui

sistem monetar fiind exercitata din punct de vedere al cresterii economice. In

acest caz se impun atentiei urmatoarele:

- masura in care sistemul contribuie la administrarea rationala a resurselor

limitate, inclusiv la reparatia lor eficienta si aceea in care el permite

utilizarea maxima a acestora in orice moment;

- cunoasterea modului in care functionarea sistemelor componente ale economiei mondiale contribuie la cresterea economica a tarilor lumii.

            Astfel, principalele consecinte ale flotarii generalizate a

monedelor sunt urmatoarele:

            -1- Mutatii in nivelele de competitivitate.

            Cresterea sau scaderea brusca, frecventa, a cursurilor valutare a

produs mutatii in nivelele de competitivitate intre diferite firme si economii

nationale, fapt care a dus la transferul speculativ al castigurilor in comertul

international, a afectat situatia conturilor curente, nivelul preturilor,

inclusiv al celor interne, precum si cererea si oferta de marfuri. In urma unei

scurte analize se poate sesiza ca, fluctuatii cu o amplitudine de peste 1 - 2 %

d ela o zi la alta, si de 30 - 40 % sau mai mari pe o perioada de 1 - 3 ani, pot

avea o incidenta majora asupra structurii productiei, ducand la o deplasare de resurse in detrimentul diferitelor ramuri, mai ales al domeniilor mai expuse de bunuri de export (nu se poate preciza o "lista" a acestora deoarece aceste bunuri de export prezinta o "perisabilitate" zonala sau "contractuala").

            -2- Incertitudini cu efecte asupra investitiilor si balantelor

externe.

            Schimbarile exagerate ale ratelor de schimb contribuie la crearea si

accentuarea unui climat de incertitudine in care investitorii refuza sa isi

asume riscuri, apt care se reflecta in slabirea cresterii economice. De

asemenea, are loc o fragmentare a pietelor financiare inernationale cu efecte

negative asupra fenomenelor internationale de capital. Experienta mondiala arata ca aceste miscari continue si importante ale ratelor de schimb duc la

accentuarea instabilitatii economiilor nationale, luate in ansamblul lor, la

deteliorarea balantelor comerciale si de plati externe, mai ales ale tarilor in

curs de dezvoltare.

            -3- Efecte asupra comertului exterior.

            Ele se reflecta sub mai mute aspecte din care cele mai importante

sunt imobilizarea unor importante resurse umane, materiale si financiare pentru acoperirea riscurilor monetare si comerciale, precum si inducerea revirimentului protectionismului comercial, cu deosebire a celui nevamal.

            Una din problemele cu care se confrunta tarile in perioada actuala

este cea legata de necesitatea reducerii deficitelor externe rezultate din

dezechilibrul schimburilor si din repartitia inegala a lichiditatilor

internationale. Un mijloc imediat utilizabil, are da rezultate rapide, este

adoptarea de masuri de control direct al importurilor prin aplicarea de

restrictii cantitative. Aceste masuri sunt generatoare de grave deficiente, in

special in ceea ce priveste procesul de liberalizare al schimburilor comerciale internationale, iar alternativa acestei optiuni este reprezentata de  recurgerea la mijloace de finantare temporara a balantei de plati externe.

            Flotarea cursurilor valutare face ca preturile in moneda nationala

ale produselor importate sa devina imprevizibile si incidentele unor drepturi de vama date asupra competitivitatii industriilor nationale sa varieze intr-o

masura apreciabila in functie de miscarile cursurilor de schimb. In acest fel,

obstacolele netarifare in calea comertului modial, in primul rand restrictiile

cantitative, au dobandit un rol crescand in realizarea protectiei, fiind insa,

adeseori, deosebit de nocive pentru functionarea pietei si pentru repartizarea

resurselor pe plan mondial. Cu alte cuvinte, deplasarea centrului de greutate de la politicile comerciale vamale, catre cele netarifare, se afla intr-o anumita legatura de dependenta cu trecerea la flotarea generalizata a monedelor, cu dorinta de a contracara efectele flotarii asupra politicilor comerciale vamale traditionale.

            De retinut este faptul ca trebuie sa se aiba in vedere faptul ca

raporturile de interconditionare sunt mult mai complexe, ca evolutia comertului international depinde de multi alti factori din domeniul productiei, al politicilor economice, cu deosebire al celor comerciale, etc.

            Deci, ca urmare a incertitudinilor care planeaza asupra

posibilitatilor de finantare, la nivelul dobanzii si al cursurilor de schimb, a

marilor dezechilibre externe si a capacitatii mentinerii in continuare a

inflatiei sub control se poate vorbi despre faptul ca economia mondiala este

confruntata cu riscul major de stopare al fazei de crestere economica sau, chiarmai mult, de trecere la regres economic. Ca urmare este evident ca pasul urmator necesar pentru a mentine expansiunea economica este repartizarea cat mai egal difuzata intre tari si dezvoltarea de potentiale surse de finantare (surse delichiditate pura sau tehnica la nivelul cererilor de finantare a "preturilor de utilitate").




































SISTEMUL MONETAR

PREVIZIBIL




        Sistemul monetar "previzibil" al viitorului.

            Caracteristicile functionarii Sistemului Monetar-Financiar

international pot exercita un impact decisiv asupra ansamblului economiei

mondiale. In principiu, situatia actuala din domeniul relatiilor financiar

monetare internationale prezinta o serie de neajunsuri in mai multe privinte,

efectele acestora manifestandu-se in mai multe directii cum ar fi:

- functionarea sistemului poate influenta eficienta alocarii resurselor pe

diferite domenii de activitate;

- poate schimba principalele orientari strategice la nivelul economiilor

nationale incurajand anumite tipuri de optiuni in defavoarea altora;

- poate influenta modul in care inpulsurile pozitive si perturbabile se

repercuteaza dincolo de granitele economiilor nationale ca si amploarea si

repartitia incidentelor acestei perturbari/ propagari.

            Pentru evaluarea efectelor perturbatoare se poate face distinctie

intre doua forme prin care se manifesta nemijlocit instabilitatea cursurilor de

schimb: volatilitatea, respectiv abaterea persistenta, pe termen lung, a

cursului de la nivelul de echilibru.

            Astfel, principala problema care trebuie rezolvata de politicile de

curs este nealinierea, intrucat costurile ei economico-sociale s-au dovedit a fi

extrem de mari, inclusiv pentru cele mai dezvoltate tari (dovada stand studii

facute in SUA si MArea Britanie care releva ca, abaterile persistente pe termen de 2 - 4 ani de peste 20 % ale cursului lirei sterline si/ sau dolarului de la nivelurile de echilibru au accentuat procesul artificial de scadere al

competitivitatii exporturilor, contribuind la "desindustrializare", au agravat

datoria nationala, au stimulat tendintele protectioniste, au descurajat

schimburile economice reale cu strainatatea, au amplificat operatiunile

financiare speculative si, nu in ultimul rand, au nascut tendinte de opozitie la

globalizare.

            Resimtind riscurile imense ale flotarii libere, ca urmare a

renuntarii la politica cursurilor fixe, au proliferat numeroase politici de curs

monetar cum sunt: cursurile legate de un "cos de monede" (DST), cursurile

glisante ("Crawling peg"), flotarea concertata fata de terti (Sistemul Monetar

Vest-European), cursurile flotante si sistemele de cursuri multiple (cursuri

oficiale, cursuri cu prima, cursuri comerciale).

            Totusi, avand in vedere ca principalele monede occidentale, de care

sunt legate intr-o forma sau alta celelalte monede, au cursuri flotante, este

evident ca ne gasim in fata generalizarii flotarii cursurilor de schimb.

Mecanismele de piata confera posibilitati sporite pentru competitie, pentru

concurenta, care, cel putin pana in prezent, s-a dovedit a fi un resort puternic

pentru cresterea eficientei economice.

            Totodata, nu trebuie subestimate nici riscurile si dezavantajele pe

care generalizarea acestor practici de piata din domeniul monetar le au asupra economiilor nationale si asupra oricaror agenti economici, cu deosebire a celor din tarile mai putin dezvoltate. Problema esentiala este repreentata de faptul ca sunt sanse destul de slabe pentru a se ajunge la "flotarea pura", in care cursul fiecarei monede ar rezulta numai din raportul liber al cererii si ofertei pe pietele valutare, in special datorita intereselor multiple ale statelor lumii (este binecunoscut exemplul dat chiar de SUA, marele adept al flotarii libere si al "consideratiilor democratice", care mobilizeaza constant sume imense pentru a sprijini dolarul prin interventii pe pietele valutare, exemplu preluat sau "recunoscut" si de alte state occidentale). De asemenea, aplicarea principiului "libertate de alegere, dar nu libertate de comportament" si, in acest context, preocuparea FMI de a preveni repetarea experientelor din perioada interbelica datorita fluctuatiilor eratice de curs si devalorizarii concurentiale, a dus la instituirea unei anumite supravegheri de catre curs a politicilor de curs promovate de statele membre. Efectele supravegherii FMI depind insa, in mare masura, de mijloacele de presiune de care acest organism dispune, mijloace care

au ramas invers proportionale cu marimea si importanta tarilor, asa incat

supravegherea nu poate nici pe departe realiza omogenizarea politicilor de curs de schimb.

            Pentru a "estima" evolutia urmatoare a Sistemului Monetar

International este bine sa retinem ca statele pot subscrie la unul din

regimurile valutare in functie de dependenta lor de mediul mondial. Astfel,

statele cu relatii comerciale reciproce importante au tendinta sa opteze pentru cursurile fixe care evita riscurile unei dezordini si instabilitati in relatiile economice internationale. Insa, cele mai multe dintre statele din aceasta categorie, care, de regula, sunt tari dezvoltate, nu adera la o astfel de

politica, pentru ca ele utilizeaza moneda ca pe o arma penru promovarea sau

restrangerea fluxurilor lor comerciale. Astfel, statele care depind de o mare

putere subscriu la regimuri valutare in care moneda nationala este fixata de o

anumita valuta, pe cand tarile care sunt putin orientate catre exterior ar

trebui sa opteze pentru flotatia libera, pentru ca partea din venitul national

adusa de operatiile externe este redusa.

           

       Oricum ar fi, o intoarcere la cursurile fixe este foarte putin

probabila, chiar daca exista si la acest moment partizani ferventi ai acestei

"amintiri". Si asta cel putin din motivele urmatoare: exista o grava inechitate

in repartizarea stocului mondial de aur, ritmul de extractie al aurului este

destul de redus si nu ar face fata ritmului actual de dezvoltare al comertului

mondial, pe cand ar fi acordate privilegii statelor producatoare de aur cum sunt Rusia, Africa de Sud, Canada, etc. si, in sfarsit, nici o tara nu ar mai accepta aplicarea unor politici deflationiste care ar insemna aducerea economiei la nivelul contului balantei comerciale care, pentru cele mai multe state este deficitar (mai mult sau mai putin cronic).

            Si, pentru viitor, singura optiune general acceptata este una care

nu ia in calcul fixitatea sau volatilitatea cursurilor monetare, bazandu-se pe

ideea ca normalizarea relatiilor monetare internationale si disciplinarea

Sistemului poate fi usor indusa prin dezvoltarea si sustinerea in ideea

normalizarii si egalizarii sistemelor monetare, implicit la asigurarea

resurselor necesare pentru a veni in ajutorul statelor victime ale valurilor

speculative. Astfel, noul sistem ar trebui sa se fondeze pe o mai mare

convergenta a statelor dezvoltate, atat in ceea ce priveste rezultatele

economice cat si in privinta intereselor lor, pentru a se evita marile oscilatii

din evolutia cursurilor de schimb, asigurand o orientare preponderenta a

resurselor spre dezvoltarea reala si mai putin spre compensarea dezechilibrelor.







 












BIBLIOGRAFIE



Jean-Yves Carfantan , „Les Finances du monde”. Ed. du  Seuil , Paris , 1980

Jean Denizet „ Le Dollar” , Hachette , Paris , 1985

Henri Bourguiant , „Finance Internationale” , PUF , Paris , 1995

Lucien Orio , „Les banques centrales” PUF  , Paris , 1995

Michael Aglieta , Jean Pisani-Ferry „Cinquantes anes apres Bretton Woods” 1998

Corneliu Albus „ Fondul Monetar International” ,Ed. Politica, Bucuresti, 1973

Cezar Basno, Nicolae Davdac, „ Moneda , credit, banci”. Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994

Revista „The Economics” 

Teofil Bolcis, „Sistemul monetar occidental”.Bucuresti 1994

Constantin Botea „Instrumente de plata in relatiile internationale” Craiova 1974

Daniel Daianu, „Echilibru monetar si moneda : keynesism si monetarism” Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993

Aurel Ghibutiu , „Politici comerciale in relatiile economice internationale” Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti , 1984

Costin C Kiritescu, „Inapoi la aur” Bucuresti , 1969

Costin C Kiritescu  , Relatii valutar-financiare internationale

Ed. Stiintifica si Enciclopedica , Bucuresti , 1978

Nicolae Murgu , Mugur Isarescu , Aurul mit si realitate

Ed. Junimea , Iasi , 1981

Adrian Negrea , Mihai Barsan , „Cursl liber valutar sau

curs valutar variabil” , Cluj Napoca , 1969

George Nicolescu , „Magia aurului” , Ed. institutul european  , Iasi , 1992

Paul C. Olcescu , Constantin Andronovici „Relatii si organizatii economice internationale” , Iasi , 1985

Dorel Oprescu , „Sistemul monetar international” , Ed. Academiei , Bucuresti , 1981

Alain Samuelson ,, Economie  monetaire  internationale” , Ed.Dalloz, Paris , 1973

Grigore Silasi , „Cooperarea financiara internationala si cresterea economica  a tarilor in curs de dezvoltare” Ed. Facla  , Timisoara , 1978

Victor Slavescu , „Curs de moneda , credit  si schimb”

Ed. Scrisul Romanesc , Craiova, 1932

BARRY EIDRENGREEN, CHARLES WYPLOSZ, The unstable EMS, Printed at INSEAD, Fontainbleau, Franţa, 1993.

SHAPIRO, ALAN C., Multinational Financial Manangment , Needham Heigts, Maasachusets: Allyn and Bacom, 1996, 6th edition.















1 Daniel Daianu, „Echilibru monetar si moneda : keynesism si monetarism” Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993



2 Cezar Basno, Nicolae Davdac, „ Moneda , credit, banci”. Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994

2 Costin C Kiritescu  , Relatii valutar-financiare internationale

Ed. Stiintifica si Enciclopedica , Bucuresti , 1978

2 Dorel Oprescu , „Sistemul monetar international” , Ed. Academiei , Bucuresti , 1981

Paul C. Olcescu , Constantin Andronovici „Relatii si organizatii economice internationale” , Iasi , 1985


3 Adrian Negrea , Mihai Barsan , „Cursl liber valutar sau

curs valutar variabil” , Cluj Napoca , 1969

4 Costin C Kiritescu  , Relatii valutar-financiare internationale

Ed. Stiintifica si Enciclopedica , Bucuresti , 1978

5 Alain Samuelson ,, Economie  monetaire  internationale” , Ed.Dalloz, Paris , 1973

2 Dorel Oprescu , „Sistemul monetar international” , Ed. Academiei , Bucuresti , 1981

6 Revista „The Economics” din 26/ 04/ 2003

7 Alain Samuelson ,, Economie  monetaire  internationale” , Ed.Dalloz, Paris , 1973

8 Nicolae Murgu , Mugur Isarescu , Aurul mit si realitate

Ed. Junimea , Iasi , 1981

9 George Nicolescu , „Magia aurului” , Ed. institutul european  , Iasi , 1992

10 Nicolae Murgu , Mugur Isarescu , Aurul mit si realitate

Ed. Junimea , Iasi , 1981

11 Henri Bourguiant , „Finance Internationale” , PUF , Paris , 1995