| Referate | Director web | Adauga link | Contact |





Separarea puterilor in stat




 


Problema  puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu putea fi pusă încă în legătura cu principiul separării puterilor. Spre exemplu Aristotel în Politica constată existenţa în stat a unor organe diferite cu atribuţii precis determinate precum Adunarea generală, Corpul magistraţilorşi Corpul judecătoresc. Potrivit acestuia în orice stat sunt trei părţi . Aceste trei părţi odată bine organizate, statul întreg este bine organizat. Ideea a fost prezentă şi în timpul evului mediu, în tezele şcolii dreptului natural, în lucrările lui Grotius, Wolf, Pufendorf, care deasemenea au constatat diferitele atribuţii ale statului,însa, fără a întrezării conceptul de separaţie.

Celui căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima oara mai metodic şi într-o noua lumină principiul separarii puterilor este filosoful şi juristul englez John Locke -1632-1704- .El a dat prima formulare acestei doctrine atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare a statului. În lucrarea sa "Essay on civil government", filosoful englez susţinea existenţa a trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea legislativă trebuia sa aparţină parlamentului şi era considerată  puterea supremă deoarece edicta reguli de conduită general obligatorii. Puterea executivă limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute prin lege, urmau să fie încredinţate monarhului. Puterea federativă era încredinţată tot regelui şi avea în competenţa sa dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ideile lui Locke au avut o deosebită importanţă pentru istoria doctrinelor politice si au exercitat o influenţă certă in viaţa constituţională a statelor Americii de Nord. Ele au fost sursa din care s-a inspirat Charles de Secondat, baron de Montesquieu - 1689-1755- atunci când, în cartea sa L'esprit des lois a reluat şi adâncit problema separării puterilor statului, dându-i o formă şi o strălucire nouă. Montesquieu dă o formulare precisă şi clară acestei teorii care va forma unul din punctele principale ale programelor revoluţiilor burgheze. După Montesquieu în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, executivă şi judecătorească. Aceste puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele pentru ca, spune Montesquieu "orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea" astfel " pentru a nu se abuza de putere trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să oprească puterea". Puterea publică trebuie să fie divizată intre mai multe puteri aşa încât o putere să se opună celeilalte şi să creeze, în locul unei forţe unice, un echilibru de puteri. prin faptul că puterea de comandă in stat se fracţionează între mai multe organe care au acelaşi interes ca atribuţiile sale să nu fie încălcate de celelalte organe, se asigură aplicarea strictă a legilor si respectarea libertatilor individuale.

Ideea separarii puterilor se întalneşte şi în concepţia lui Rousseau. Pentru acesta puterea legislativă se confundă cu însuşi conceptul de suveranitate. Ea nu putea fi exercitată decât pe cale directă, prin votul întregii naţiuni şi nu putea să aibă caracter general şi impersonal. Puterea executivă sau guvernămantul nu putea să consiste decât in acte particulare şi se distingea în mod necesar de dreptul legiuitorului.

Şi pentru Rousseau ca şi pentru Locke, puterea judecătorească nu este ceva distinct, dar spre deosebire de filosoful englez , pentru Rousseau ea este o ramură a puterii executive nu a celei legislative, supusă unor anumite reguli speciale.

Teoria separării puterilor apărea în acele condiţii ca expresie a luptei pentru putere ce se ducea între monarh, aristocraţie şi brughezie. Ea urmarea înlaturarea despotismului, echilibrarea şi armonizarea forţelor sociale în luptă. Din punct de vedere istoric , principiul separării se infăţişa ca principiu al suveranitaţii naţionale, ca o armă de război dirijată de ideologii burgheziei împotriva puterii absolute a monarhului. Din punct de vedere politic , principiul separării puterilor a fost considerat ca generator de libertaţi politice, prin echilibrul şi colaborarea puterilor separate.

Cea dintâi aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor in stat a fost realizată de statele americane care in secolul al 18-lea se găseau in plină revoluţie constituţională. Începând din 1780 , primele constituţii ale statelor Massachussetts, Maryland, Virginia, New-Hampshire introduc acest principiu. Ulterior , Constituţia statelor federale, ai cărei creatori au fost Hamilton, Madison şi Jay adoptă principiul separaţiei puterilor sub forma întreită de putere legislativă, executivă si judecătorească. În anul 1791, Revoluţia burgheza  din Franţa introducea acest principiu in "Declaraţia drepturilor omului".Iar mai târziu acest principiu a stat la baza organizării de stat a tuturor statelor burgheze, el fiind consacrat, explicit sau implicit, în constituţiile acestor state.

La noi in ţară,acesta a fost adoptat în urma Convenţiei de la Paris din 1858,  şi apoi mentinut in constituţiile din 1866 si 1923 .

Astfel toate aceste constituţii au plecat de la premisa că statul îndeplineşte trei activităţi principale:

-funcţia legislativă, prin care se îmţelege activitatea statului având ca obiect stabilirea de norme generale de conduită umană, obligatorii şi de aplicare repetată.

-funcţia executivă, care asigură bunul mers al vieţii publice prin organizarea aplicării legilor şi prin punerea lor în executare la cazurile concrete, cu posibilitatea de a se recurge, dacă este necesar, la forţa de constrângere a statului.

-funcţia judecătorească, adică activitatea de pedepsire a infracţiunilor şi de soluţionare cu putere de adevăr legal, în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii, a litigiilor juridice.

Totodata aceste constituţii au prevăzut că fiecare din funcţiile statului sunt încredinţate unor organe distincte si independente unele faţă de celelalte, în sensul că fiecare acţionează fără vreun amestec din partea unui alt organ de stat.

Constituţiile care au pus la baza lor principiul separării puterilor statului ele au fost preocupate să găsească nu numai modalitaţi de menţinere a unui echilibru între aceste puteri dar şi diverse frâne şi contragreutăţi chemate să înlăture pericolul unei alunecări spre adoptarea de masuri tiranice. Acestea pot fi diferite după cum constituţiile respective aplică mai mult sau mai puţin tranşant principiul separaţiei puterilor , dar ele sunt prezente în toate sistemele construite pe această bază. Unele din ele urmează să fie mânuite de executiv pentru a împiedica eventuale legiferări grăbite sau nepotrivite, iar altele de adunările legiuitoare ca mijloace de control a activitaţii executive.

In regimurile prezidenţiale, al caror model îl constituie Statele Unite ale Americii, printre frânele şi contragreutăţile care-i permit executivului să influenţeze linia de acţiune a legislativului pot fi menţionate în special două : - dreptul de veto legislativ al preşedintelui republicii, adică dreptul de a împiedica, printr-o manifestare de voinţa, intrarea în vigoare a unei legi adoptate de Congres. Ce-i drept, veto-ul preşedintelui nu mai operează în cazul în care Congresul adopta ulterior din nou legea cu o majoritate de două treimi, însă aceasta majoritate este greu de obţinut. Al doilea ar fi dreptul preşedintelui de a adresa Congresului mesaje in scopul de a recomanda să examineze orice măsura pe care ar socoti-o utilă şi oportună. Invers există şi frâne si contragreutăţi care dau legislativului posibilitatea de a exercita o influenţă asupra executivului. Spre exemplu Congresul votează bugetul fără de care orice activitate a executivului este paralizată. La fel numirea ministrilor şi a altor categorii de funcţionari ai statului se face cu avizul si consimţământul Senatului.

Sistemul de frâne si contragreutăţi apare şi mai bine conturat în regimurile parlamentare. astfel, în ţările structurate pe coordonatele acestui regim, puterea executivă are o puternică armă împotriva puterii legislative, constând în dreptul şefului statului de a dizolva parlamentul sau cel puţin camera aleasă a acestuia. Sub influenţa unei ameninţări cu dizolvarea parlamentului acesta ar putea fi determinat să ia anumite măsuri legislative dorite de guvern. Pe de alta parte parlamentul dispune la rândul său de o armă echivalentă ca eficienţă împotriva executivului. El poate anume să provoace demisia guvernului fie printr-un vot de neîncredere expres, fie prin refuzul de a vota bugetul sau o altă lege propusă de guvern. În prezenţa unui asemenea vot, şeful statului are două soluţii posibile: fie primeşte această demisie şi formează un nou guvern, care să se bucure de încrederea parlamentului, fie dizolvă parlamentul, urmând ca guvernul să rămână la putere dacă alegerile ce vor urma îi vor fi favorabile iar in caz contrar să se formeze un nou guvern. Ca si in regimurile prezidenţiale intalnim si aici dreptul de veto pe care, in multe ţari cu regim parlamentar, şeful statului il poate opune legilor adoptate de parlament, fie cu efect absolut, fie numai cu efect suspensiv. În aceste regimuri puterea executivă numai este concentrată in mainile unei singure persoane ca în regimul prezidenţial ci este deţinută de un executiv bifurcat. Acesta este alcatuit din şeful statului care nu răspunde politic în faţa parlamentului, şi un consiliu de miniştrii care răspunde în faţa parlamentului atât pentru propriile acte cât şi pentru cele ale şefului statului ale cărui acte pentru a fi valabile trebuie să fie contrasemnate de un ministru. In mod asemănător şi puterea legislativă apare la rândul ei fracţiontă in doua camere menite să-şi contrabalanseze influenţa politică, chiar în situaţia în care deobicei competenţa celei de-a doua camere -Senatul, este mai redusă in raport cu cea a primei camere.

Diferite frâne si contragreutăţi operează şi in regimurile semiprezidenţiale, caracterizate prin faptul că implantează în structurile regimului parlamentar unele instituţii specifice regimului prezidenţial. Un asemenea regim semipreyidenţial cunoaşte astăzi Franţa. În această ţara există ca şi in regimurile parlamentare un executiv bifurcat: preşedintele republicii si consiliul de miniştrii. De asemenea preşedintele are dreptul de a dizolva parlamentul, iar parlamentul poate să provoace demisia guvernului. Regimul semiprezidenţial al Franţei de diferenţiază însă prin faptul că atribuie preşedintelui republicii unele puteri pe care aceste regimuri nu i le recunosc cum ar fi că unele acte ale preşedintelui nu trebuie contrasemnate de un ministru pentru a fi valabile, ele trebuie să fie emise cu respectarea condiţiilor prevazute de constituţie. Totodata un numar de frâne sunt instituite cum ar fi: preşedintele republicii îi numeşte şi îi revocă pe membrii guvernului la propunerea primului-ministru, iar nu la libera lui alegere. Semnarea de către preşedinte a ordonanţelor şi decretelor se face pe baza hotărârilor consiliului de miniştrii, pe care-l prezidează. Valabilitatea anumitor acte ale preşedintelui republicii sunt condiţionate de consultarea atât a primului ministru cât şi a altor organe care nu aparţin executivului.

In cadrul sistemului de frâne si contragreutaţi decurgând din aplicarea separaţiei puterilor in stat, deosebit de importantă pentru realizarea ţelurilor statului de drept este existenţa unui sistem de organe chemat să înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare si de cea executivă şi sustras oricărei influenţe a acestora. Pentru caracterizarea activităţii jurisdicţionale, prima constatare ce se impune este că obiectul ei specific îl formează soluţionarea litigiilor juridice prin hotărâri cu "putere de lucru judecat", adică prin intermediul unor acte ce se bucură de o stabilitate consând în faptul că odata ce o hotărâre judecătorească a fost pronunţată , se consideră că ea exprima adevărul şi nu poate fi modificată sau desfiinţată decât prin folosirea căilor de atac prevăzute de lege, iar litigiul respectiv nu poate fi redeschis printr-o nouă acţiune in justiţie a celui interesat. Ceea ce justifică atribuirea acestei stabilităţi mai mari actelor jurisdicţionale este o necesitate socială evidentă. Anume, orice litigiu juridic este consecinţa unei reale sau pretinse încălcari a legii. Pentru ca soluţionarea litigiului să ducă la restabilirea efectivă şi definitivă a echilibrului social tulburat, hotărârii date în cauză trebuie să i se ofere o stabilitate mai mare decât actelor administrative, asupra cărora organele emitente pot reveni, dacă socotesc că nu mai corespund împrejurărilor concrete. Spre deosebire de activitatea legislativă şi de cea executivă, activitatea jurisdicţională nu se poate sesiza din oficiu, de către organul competent ci numai pe baza unei sesizări din partea celui interesat, a ministerului public sau a altor organe de stat arătate de lege.

Astfel .... statul de drept este statul domniei legilor. Dar numai daca legea va reprezenta expresia fidelă a voinţei generale a poporului, ea va putea corespunde intereselor tuturora şi ale fiecaruia, exculzând posibilitatea de a deveni opresivă pentru unii şi să creeze privilegii pentru alţii. In acest sens ideal a fost conceput si adoptat principiul separarii puterilor in stat !



Bibliografie: - Separaţia puterilor în stat - Gheorghe Gheorghe

                    - Introducere în teoria şi practica statului de drept - Tudor Draganu

                   - Microsoft Encarta Encyclopedia