| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



Romeo si Julieta - analiza        

Bogaţii Capuleţi şi Montague erau cele mai de seamă familii din Verona. Intre aceste familii dăinuia însă o veche vrajbă, care atin­sese asemenea culmi şi era până-ntr-atâta de înverşunată, încât se în­tindea asupra celor mai depărtate rubedenii, asupra însoţitorilor, slujitorilor şi sprijinitorilor ambelor părţi. Aşa de departe mergea această duşmănie, că un slujitor de-al casei Montague nu putea da peste vreun slujitor al casei Capuleţilor, nici vreun slujitor al Capu-leţilor să se nimerească în calea unui slujitor al familiei Montague, fără ca între ei să nu aibă loc un schimb de cuvinte grele. Câteodată se ajungea şi la vărsare de sânge, iar adesea, unor asemenea întâlniri întâmplătoare le urmau încăierări, care tulburau fericita tihnă ce domnea pe străzile Veronei.

Bătrânul nobil Capulet dădu o mare petrecere, la care fură pof­tite multe doamne frumoase şi mulţi oaspeţi nobili. Toate frumuse­ţile admirate ale Veronei erau de faţă. Şi oricine era bine venit, nu­mai să nu fi fost din neamul Montague. La această serbare a Capule­ţilor se afla şi Rosalina, iubita lui Romeo - fiul bătrânului nobil Montague. Şi cu toate că era primejdios pentru un Montague să fie văzut în adunarea aceea, totuşi Benvolio - un prieten de-al lui Romeo -îl convinse pe tânărul gentilom să se ducă la această petrecere, sub ocrotirea unei măşti, ca să o poată vedea pe Rosalina lui şi, punând-o alături de câteva din frumuseţile de seamă ale Veronei, să înceapă a-şi da seama (cum spunea dânsul) „că lebăda lui este doar o cioară".

Romeo nu prea avea încredere în cuvintele lui Benvolio; totuşi, de dragul Rosalinei, se hotărî să se ducă. Căci Romeo era un îndrăgos­tit sincer şi pătimaş, în stare să-şi piardă somnul din pricina iubirii şi să fugă de lume ca să fie singur, cu gândul numai la Rosalina, care-1 dispreţuia şi nu-i răsplătea dragostea nici cu cel mai umil semn de bunăvoinţă. Benvolio dorea să-şi vindece prietenul de această dra­goste, arătându-i sumedenia de femei, de tot soiul, şi ducându-1 în lume. Aşadar, tânărul Romeo, cu Benvolio şi cu prietenul lor Mercu-ţio se duseră mascaţi la această petrecere a Capuleţilor. Bătrânul Ca­pulet le ură bun venit şi le spuse că doamnele, ale căror picioare erau nevătămate de bătături, aveau să dănţuiască cu ei. Şi bătrânul se arătă cu inima uşoară şi voioasă, spunând că şi el purtase mască în tinereţea lui şi că îndrugase în şoaptă multe poveşti la urechea unor doamne tinere. Când porniră a dănţui, Romeo rămase deodată pi­ronit locului de frumuseţea fără seamăn a unei fete care dansa şi ea. I se părea că ea învaţă torţele să ardă cu strălucire şi că frumuseţea ei scânteiază în noapte ca un giuvaier bogat, purtat de un harap. O frumuseţe prea preţioasă pentru a fi folosită, prea măreaţă pentru acest pământ! Parcă era o porumbiţă albă ca neaua, printre nişte ciori (cum spunea el), cu atât întrecea în frumuseţe şi desăvârşire pe doamnele din juru-i. In vreme ce rostea aceste laude, fu auzit de Tybalt - un nepot de-al nobilului Capulet - care-1 recunoscu după glas. Şi acest Tybalt, fiind pătimaş şi aprig din fire, nu putu să îndure ca un Montague să vină sub acoperământul unei măşti, ca să isco­dească şi să-şi bată joc - zicea el - de petrecerile lor. El porni să facă gălăgie şi nu mai contenea cu strigătele-i turbate; l-ar fi culcat de bună seamă la pământ, dintr-o singură lovitură, pe tânărul Romeo, de n-ar fi fost unchiul său, bătrânul nobil Capulet. Acesta nu-i îngă­dui a aduce vreo jignire într-un asemenea ceas de desfătare - şi din pricina respectului cuvenit oaspeţilor săi, dar şi fiindcă Romeo se purtase întocmai unui gentilom şi toată lumea din Verona îl pro­slăvea ca pe-un tânăr virtuos şi foarte stăpânit. Tybalt se înfrâna în ciuda voinţei sale, însă jură că acel josnic Montague va plăti scump altă dată, pentru faptul că le călcase pragul.

După ce se sfârşi dansul, Romeo pândi locul unde se afla fiinţa ce-i vrăjise inima şi - folosindu-se de masca sa, datorită căreia pur­tarea Iui îndrăzneaţă putea fi mai uşor iertată - cuteză, în chipul cel mai blând cu putinţă, să o ia de mână. îi vorbi apoi asemuindu-i mâ­na cu mâna unei sfinte pe care de-o va pângări atingând-o - el însuşi fiind un pelerin cucernic - o va săruta în semn de pocăinţă. Bunule pelerin, răspunse frumoasa fată, cucernicia ta se arată mult prea curtenitoare şi întortocheată; sfinţii au mâini pe care pele­rinii le pot atinge, dar nu le pot săruta.

Dar sfinţii şi pelerinii n-au gură oare? întrebă Romeo. Ba au, spuse ea, dar o folosesc numai pentru rugăciuni. O, atunci, scumpul meu sfânt, spuse Romeo, ascuîtă-mi rugă­ciunea şi împlineşte-mi-o, altminteri îmi pierd orice nădejde. În timp ce schimbau între ei astfel de vorbe cu două înţelesuri şi cu tâlcuri drăgăstoase, fata fu chemată deoparte, de mama ei. Iar Romeo, urmărind-o cu privirea, descoperi că cea a cărei frumuseţe fără pereche îi vrăjise într-atât închipuirea era însăşi tânăra Julieta, fiica şi moştenitoarea nobilului Capulet, neîmpăcatul duşman al Montaguilor, şi că el, fără să ştie, îşi dăduse inima unei vrăjmaşe. Această veste îl tulbură, însă nu-1 putu abate de la noua lui dragoste. La fel de tulburată fu şi Julieta, când află că gentilomul cu care stă­tuse de vorbă era Romeo - deci un Montague -, căci şi pe ea pusese stăpânire o patimă la fel de fulgerătoare şi necugetată ca simţirea lui pentru dânsa. I se păru că această dragoste e jocul unei vrăji: să fie nevoită a-şi iubi duşmanul şi simţirea ei să se statornicească asupra cuiva pe care vrajba dintre familiile lor s-ar fi cuvenit s-o îndemne mai degrabă a-1 urî?

Când bătu miezul nopţii, Romeo însoţit de prietenii săi plecară; curând însă ei fură lipsiţi de tovărăşia lui Romeo, fiindcă - neputând îndura a rămâne departe de casa unde îşi lăsase inima - sări zidul grădinii ce se afla în spatele casei Julietei. Peste puţin, cum sta şi cugeta la noua sa dragoste, Julieta se ivi deasupra-i, la o fereastră, în rama căreia frumuseţea ei neasemuită părea că răzbate aşa cum ţâşnecimii - primise astfel dezvăluirea tainei sale. însă când vorbi iarăşi, cu toate că urechile ei nu auziseră nici măcar o sută de vorbe rostite de gura lui, îl recunoscu pe dată a fi tânărul Romeo: atâta agerime deprinde auzul unui îndrăgostit! Ea îi arătă primejdia ce-o înfruntase căţărându-se peste zidul grădinii, spunându-i că de l-ar găsi acolo vreunul din neamurile ei, ar însemna moarte sigură pen­tru el, care era un Montague. Vai! spuse Romeo. Mai multă primejdie se află în ochii tăi,
decât în douăzeci de spade de-ale lor. Apleacă-ţi privirea cu blândeţe asupră-mi, domniţă, şi duşmănia lor nu-mi va putea face nici un rău. Mai bine să-mi fie curmată viaţa de blestemul lor, decât să-mi duc înainte această viaţă blestemată, trăind fără dragoste. Cum de-ai ajuns în locul acesta, întrebă Julieta, şi după a cui călăuzire? Dragostea m-a călăuzit, răspunse Romeo; cârmaci nu sunt, totuşi de-ai fi la fel de depărtată de mine, precum este necuprinsul liman scăldat de cea mai depărtată mare din lume, tot m-aş avânta cutezător în voia talazurilor, după asemenea comoară. O roşeaţă îmbujora chipul Julietei, când se gândi la destăinuirea -făcută fără voie - a iubirii sale pentru Romeo. Bucuroasă şi-ar fi luat înapoi cuvintele, dar nu mai era cu putinţă. Bucuroasă ar fi vrut să se poarte aşa cum ştia că este obiceiul - să-şi ţină iubitul la depăr­tare, să-i vorbească răstit, şi, călcându-şi pe inimă, să-1 alunge cu cruzime; ar fi vrut şi ea - precum cerea datina fecioarelor - să-şi ascundă focul dragostei sub un văl de prefăcută smerenie şi nepăsare pentru ca iubitul să nu-şi creadă prea lesne izbânda... căci ştiut este că lucrul dobândit cu grea trudă îşi înzeceşte preţul. însă în starea ei nu încăpea tăgadă sau amânare, sau oricare altul din obişnuitele şi­retlicuri prin care tărăgănezi şi te fereşti de mărturisirile de dragoste, lăsându-le de pe o zi pe alta. Romeo auzise din însăşi gura ei, când ea nici nu visa că se află în preajmă-i, spovedania iubirii ei. De aceea, cu inima deschisă - fapt pentru care nu trebuia învinuită, datorită nepriceperii ei - întări adevărul celor auzite de Romeo cu puţin mai înainte şi, adresându-i-se cu numele de „chipeşule Montague" (Fiindcă iubirea poate îndulci şi un nume atât de înăcrit), îl rugă să nu pună grabnica ei îndrăgostire pe seama uşurinţei sau a unui suflet nevrednic, ci să arunce vina (dacă era vreo vină) asupra nopţii, care în chip atât de ciudat îi dezvăluise gândurile. Şi adăugă că, deşi purtarea ei faţă de dânsul ar putea fi nu de ajuns de înţeleaptă - dacă ar sta să judece după obiceiurile neamului ei femeiesc - totuşi se va dovedi mai sinceră decât multe alte semene de-ale ei, a căror sfiici­une e simpla prefăcătorie, iar modestia, doar un şiretlic ticluit.

Romeo chemă cerul ca martor că nimic nu era mai departe de gândurile sale, decât sa arunce măcar umbra unei pete asupra unei fecioare atât de cinstite de toţi, dar dânsa îl opri, rugându-1 să nu jure, fiindcă - deşi o bucura vederea lui - legământul acelei nopţi nu-i dăruia nici o bucurie; prea căzuse totul din senin, prea era năprasnic şi de neînchipuit. însă el stăruind să se lege amândoi printr-un ju­rământ de dragoste în noaptea aceea, Julieta spuse că îi dăduse che­zăşia iubirii sale, mai înainte ca el s-o fi cerut - înţelegând prin aceasta că el îi ascultase spovedania. Dar ar fi voit să-şi ia îndărăt ceea ce dăruise atunci, de dragul mulţumirii de-a dărui iarăşi; fiind­că dărnicia ei era neţărmuită ca marea şi la fel de adâncă-i era dra­gostea. Din această cuvântare înaripată o smulse doica ei cu care dormea împreună, chemând-o să se culce, deoarece curând aveau să se reverse zorile. întorcându-se degrabă, Julieta îi mai spuse lui Romeo câteva vorbe, dându-i a înţelege că, dacă iubirea sa era cu-adevărat cinstită şî ţelul său - căsătoria, va trimite la el dis-de-dimineaţă un sol, căruia să-i vestească ceasul şi ziua cununiei lor. Atunci ea va pune toate bunurile şi soarta ei la picioarele sale, urmându-1 ca domn şi stăpân al ei, până la capătul pământului. Pe când îi spunea astea, fu din nou chemată de doica sa. Se duse în casă şi se întoarse iară, întră şi ieşi din nou, fiindcă nu-i venea deloc să-1 lase pe Romeo al ei să plece, întocmai cum face o fetişcană cu pasărea ei, lăsând-o să-i sară din palmă şi trâgând-o apoi îndărăt cu un laţ de mătase. Lui Romeo îi venea la fel de greu să se despartă, căci nu este muzică mai dulce decât sunetul viersului fiinţei iubite, în tăcerea nopţii. în cele din urmă, se despărţiră, urându-şi unul altuia somn dulce şi odihnă tihnită pentru noaptea aceea.

Mijeau zorile când se despărţiră şi prea zburau toate gândurile lui Romeo la aleasa lui şi la acea binecuvântată întâlnire, ca să se mai gândească la somn. De aceea, în loc să se ducă acasă, îşi îndrep­tă paşii către o mănăstire din apropiere, unde trăia călugărul Loren-zo. Bunul călugăr era sculat şi se cufundase în rugăciunile sale, dar, zărindu-1 pe Romeo bătând drumurile atât de dimineaţă, îşi închipui, pe bună dreptate, că nu dormise în noaptea aceea şi că vreo tulburare prici­nuita de tinereasca-i simţire îl ţinuse treaz.

Avea dreptate punând nesomnul lui Romeo pe seama iubirii, însă nu ghicise cine era pricina acelei tulburări (călugărul socotea că dragostea ce-i purta Rosalinei îl ţinuse treaz pe tânăr). Când Romeo îi destăinui văpaia cea nouă, puternica sa iubire pentru Julieta, şi ceru sprijinul părintelui ca să-i cunune chiar în ziua aceea, călugărul îşi înălţă ochii spre cer şi desfăcu braţele în semn de uimire faţa de neaşteptata schimbare a inimii lui Romeo. Doar fusese duhovnicul său tainic, încă de la începutul iubirii lui Romeo pentru Rosalina, şi ascultase nenumăratele lui plângeri cu privire la dispreţul ce-i ară­tase această fecioară. Dragostea tinerilor, spuse călugărul, nu sălăş­luieşte cu-adevărat în inimile lor, ci doar în ochii lor.

Când Romeo îi întoarse vorba, spunându-i că însuşi părintele îl dojenise adesea fiindcă se prăpădea după Rosalina, care nu-i răspun­dea la dragostea lui, în timp ce Julieta îl iubea şi era deopotrivă iubită de dânsul, călugărul încuviinţă în parte temeiurile sale. El se gândi că o legătură de căsătorie încheiată între frageda Julieta şi Romeo ar putea fi mijlocul fericit de a pune capăt îndelungatei rup­turi dintre Capuleţi şi Montague, ruptură pe care nimeni nu o deplângea mai mult decât acest bun călugăr, care era prieten cu amândouă familiile şi care în zadar încercase în nenumărate rânduri să le împace şi să curme vrajba dintre ele. Astfel, în parte împins de acest ţel şi în parte de dragostea lui pentru tânărul Romeo - căruia îi făcea toate pe voie - bătrânul încuviinţă să-i unească prin sfânta legătură a căsniciei. Acum, Romeo se simţi cu-adevărat blagoslovit, şi Julieta, în­ştiinţată de doica sa, pe care o trimisese la dânsul, după cum se înţe­leseră, nu întârzie să sosească la chilia părintelui Lorenzo, care-i uni prin cununie. Bunul părinte rugă cerul să binecuvânteze fapta lor şi să facă astfel ca, prin unirea acestui tânăr Montague cu această feciorelnică Capulet, vrajba şi îndelungatele dezbinări dintre famili­ile lor să înceteze.

După încheierea slujbei, Julieta se întoarse degrabă acasă, unde aşteptă nerăbdătoare căderea nopţii - când Romeo îi făgăduise să vină la întâlnire în grădină, în acelaşi loc în care se întâlniseră cu o noapte înainte. Şi timpul i se părea că se târăşte leneş şi apăsător, întocmai cum îi pare unei copile nerăbdătoare că se scurge noaptea dinaintea vreunei mari petreceri, când a căpătat veşminte şi podoabe noi, pe care nu are voie să le pună până dimineaţa.

în aceeaşi zi, pe la amiază, prietenii lui Romeo - Benvolio şi Mercuţio - umblând pe străzile Veronei, întâlniră o ceată de Capu­leţi, în frunte cu năvalnicul Tybalt. Era acelaşi mânios Tybalt, care fusese gata să se încaiere cu Romeo la petrecerea dată de bătrânul Capulet. Văzându-1 pe Mercuţio, îl învinui cu vorbe spurcate că se înhăitează cu Romeo, un Montague. Mercuţio, în vinele căruia curgea tot atâta foc şi un sânge la fel de tineresc ca şi cel al lui Tybalt, răs­punse la această învinuire în chip cam tăios. Şi, în ciuda tuturor vor­belor rostite de Benvolio pentru a le domoli mânia, ei începuseră să se bată când, cu totul întâmplător, trecu pe acolo chiar Romeo. Vă­zându-1, aprigul Tybalt se întoarse de la Mercuţio către Romeo şi îi azvârli vorbe de ocară, numindu-1 nemernic şi câte altele. Romeo, mai mult decât oricare altul, voia să înlăture încăierarea cu Tybalt, fiindcă era neam cu Julieta, care ţinea mult la vărul ei. Afară de asta, acest tânăr Montague nu fusese niciodată cu totul prins de cearta aceea de familie, fiind din fire înţelept şi blând; şi numele de Capulet -care era al scumpei sale alese - avea acum, mai curând un farmec menit a-i potoli ura, decât un imbold pentru asmuţirea furiei. De aceea încercă să-1 domolească pe Tybalt, pe care îl întâmpină cu blândeţe, numindu-1 „bunul Capulet", ca şi cum el, deşi un Montague, ar fi simţit vreo tainică desfătare rostind numele acela. însă Tybalt, care-i ura pe toţi cei din neamul lui Montague pe cât ura iadul, nu voi s-audă de nimic, ci trase spada. Mercuţio, care nu avea cunoştinţă de tainicul temei al lui Romeo de a dori pace cu Tybalt, socotind purtarea împăciuitoare a prietenului său drept o supunere care-i păta onoarea, îl aţâţă pe Tybalt, cu risipă de cuvinte pline de dispreţ, să urmeze încăierarea începută cu dânsul.

în zadar se străduiră Romeo şi Benvolio sâ-i despartă pe potriv­nici; ei se bătură până ce Mercuţio căzu rănit de moarte. Văzându-1 pe Mercuţio mort, Romeo nu-şi mai înfrâna mânia, ci-i întoarse lui Tybalt vorba dispreţuitoare de „nemernic", pe care acesta i-o dăduse, şi, trăgând sabia, se luptă cu foc, până ce Tybalt căzu ucis. Această sângeroasă sfadă petrecându-se chiar în inima Veronei, ziua-n amia­za mare, vestea ei zbură ca fulgerul şi aduse iute mulţime de cetăţeni la locul cu pricina. Printre ei se aflau şi nobilii Capulet şi Montague, cu soţiile lor. Curând sosi şi prinţul însuşi, care, fiind înrudit cu Mer­cuţio cel ucis de Tybalt şi deoarece tihna cârmuirii sale era prea ade­sea tulburată de aceste încăierări dintre spiţele Montague şi Capulet, veni să pedepsească cu cea mai mare străşnicie, după rânduiala legii, pe cel care se va vădi vinovat. Prinţul îi porunci lui Benvolio, care fu­sese martor la harţa petrecută sub ochii lui, să povestească de-a fir-a-păr cum se iscase cearta.

El se supuse, căutând să arate cât mai adevărat cum se petre­cuseră lucrurile, fără însă a-i face vreun rău lui Romeo, ci dimpotri­vă, îndulcind partea de vină ce-o avuseseră prietenii lui. Nobila doam­nă Capulet, pe care durerea negrăită încercată prin pierderea rudei sale, Tybalt, o făcea să nu-şi mai ţărmurească defel răzbunarea, îl întărâtă pe prinţ să facă dreptate fără a-1 cruţa câtuşi de puţin pe uci­gaşul nepotului ei, şi să nu ia în seamă chipul părtinitor în care înfăţişa lucrurile Benvolio, care era prietenul lui Romeo şi-al neamului Montague. Astfel pleda împotriva noului său ginere, fără să ştie că era ginerele ei şi soţul Julietei. Pe de altă parte, doamnă Mon­tague se rugă pentru viaţa fiului ei, şi dovedea cu de ajuns temei că Romeo nu săvârşise nimic vrednic de pedeapsă luând viaţa lui Tybalt, care în clipa aceea era ca şi condamnat de lege pentru uciderea lui Mercuţio. Prinţul, nelăsându-se întru nimic mişcat de strigătele păti­maşe ale acestor femei, după ce cercetă cu grijă faptele, rosti sentin­ţa, prin care Romeo fu silit să părăsească Verona.

Grea veste şi lovitură pentru Julieta, care fusese doar câteva ceasuri mireasă şi care acum, prin această osândă, părea de-a pururi ursită despărţirii! Când vestea ajunse până la ea, mai întâi dădu frâu slobod mâniei împotriva lui Romeo, care-1 omorâse pe scumpul ei văr, numindu-1 tiran frumos, diavol cu chip îngeresc, hulub negru ca întunericul, mieluşel cu fire de lup, inimă de şarpe ascunsă sub un obraz înfloritor, şi alte asemenea porecle care se ciocneau între ele, trădând zbuciumul din inima ei sfâşiată între dragoste şi ură. Până la urmă însă iubirea rămase stăpână şi lacrimile vărsate din pricina morţii vărului său se prefăcură în stropi izvorâţi din bucuria că trăia soţul ei, care ar fi putut fi ucis de Tybalt. Apoi vărsă şiroaie de lacrimi, de astă dată ţâşnite din mâhnirea pe care i-o pricinuia vestea sur­ghiunului lui Romeo. Această osândă era pentru ea mai cumplită de­cât moartea mai multor Tybalzi.

După harţă, Romeo îşi găsise azil în chilia părintelui Lorenzo, unde i se aduse la cunoştinţă sentinţa prinţului, sentinţă care îi apăru cu mult mai cumplită decât moartea însăşi. Pentru el nu mai era ni­mic dincolo de zidurile cetăţii unde trăia iubita lui, iar viaţa departe de ochii Julietei nu era viaţă. Cerul se afla în locul unde adia dulcea suflare a Julietei - tot ce nu era în preajma ei era doar purgatoriu, chin, iad. Bunul părinte încercă să aducă suferinţei lui Romeo mân­gâierile filozofiei, dar acest tânăr aprins nu voia s-audă de nimic, ci îşi smulgea părul din cap ca un smintit şi se trântea la pământ, zicând că ia măsură pentru groapa sa

Din această cruntă deznădejde fu trezit de un mesaj sosit de la scumpa lui soţie, care-1 mai învioră puţin; cuviosul se folosi de acest prilej ca să-1 dojenească pentru că dădea dovadă de o slăbiciune atât de nepotrivită cu bărbăţia lui. îl ucisese pe Tybalt, însă avea oare de gând să pună capăt şi vieţii sale şi celei a scumpei sale alese, care nu trăia decât pentru viaţa lui?

Nobila făptură a omului, grăi sihastrul, nu e decât o plămadă de ceară, când e lipsită de curajul care o face să nu se plece sub lovitu­rile sorţii. Legea fusese îngăduitoare faţă de el, pentru că în loc de osândă la moarte rostise împotriva-i, prin gura prinţului, doar osân­direa la surghiun. îl ucisese pe Tybalt, altminteri Tybalt l-ar fi răpus pe el; se afla aşadar un fel de fericire şi în aceasta. Julieta era în viaţă şi, mai presus de orice nădejde, devenise scumpa lui soţie, iată deci ce fericire neaşteptată. Toate aceste binecuvântări ale cerului, pe care i le înşiră duhovnicul, Romeo le zvârlea deoparte, ca o fetişcană posacă şi alintată. Cucernicul îi atrase atunci luarea-aminte să se fe­rească de atare porniri, căci asemenea desperaţi mor nenorociţi. Apoi, când Romeo îşi mai ogoi puţin durerea, îl sfătui să se ducă în noap­tea aceea să-şi ia rămas-bun în taină de la Julieta, şi apoi să purceadă de-a dreptul către Mantua, unde să facă popas până când părintele va găsi prilejul nimerit de a da pe faţă căsătoria lui. Ce mijloc îmbu­curător de a împăca familiile lor dezbinate ar putea fi această unire! Călugărul nu se îndoia că prinţul, aflând de căsătoria lor, va fi în­demnat să-i dăruiască lui Romeo iertare, şi astfel el se va întoarce încărcat cu o bucurie de douăzeci de ori mai mare decât mâhnirea care-1 va împovăra la plecare. înţeleptele sfaturi ale cuviosului îl con­vinseră în cele din urmă pe Romeo şi el căpătă învoirea călugărului de a se duce la aleasa lui, gândind să rămână în noaptea aceea cu ea şi în revărsat de ziuă să-şi urmeze singur drumul către Mantua; aco­lo, bunul părinte îi făgăduise să-i trimită din vreme-n vreme scrisori, înştiinţându-1 despre mersul lucrurilor pe-acasă.

Romeo petrecu noaptea aceea cu scumpa lui soţie, ajungând pe furiş la ea în odaie, din grădina în care cu o noapte înainte auzise spovedania iubirii ei. A fost o noapte de farmec şi încântare netul­burată, însă plăcerile acelei nopţi şi fericirea pe care o găseau fiind împreună se amestecau cu tristeţea apropiatei plecări şi a întâm­plărilor fatale din ziua abia scursă. Zorile nedorite părură că răsar prea curând, şi când Julieta auzi cântul de dimineaţă al ciocârliei, ar fi voit să se amăgească singură, spunându-şi că e viersul de privi­ghetoare care răsună în puterea nopţii. Dar, vai, era cu adevărat cio­cârlia, însă în auzul Julietei cântecul ei păru un sunet lipsit de armo­nie, supărător; şi suliţele de lumină ce mijeau la răsărit arătau în chip neîndoielnic că bătuse ceasul despărţirii pentru cei doi iubiţi. Cu inima grea îşi luă Romeo rămas-bun de la soţia lui, dându-i făgă-duiala că-i va scrie din Mantua la fiecare ceas. Iar după ce coborî pe fereastra odăii Julietei, cum sta aşa, în grădină, scăldat de privirile ei, Julietei îi păru, în acea jalnică stare a minţii, plină de prevestiri, că vede un mort în fundul unui mormânt. Sufletul lui Romeo era la fel de plin de prevestiri, dar acum era nevoit să plece în grabă mare, căci ar fi însemnat moartea dacă ar fi fost găsit între zidurile Veronei după revărsatul zorilor.

Acesta era doar începutul tragediei acestor îndrăgostiţi, născuţi într-o zodie neagră. Nu trecuseră multe zile de la plecarea lui Ro­meo, când bătrânul nobil Capulet veni să-i vorbească Julietei despre măritiş. Soţul pe care i-1 alesese tatăl ei, fără să viseze măcar că fata lui se şi cununase, era nobilul Paris - un tânăr viteaz, peţitor vrednic de tânăra Julieta - dacă dânsa nu l-ar fi văzut niciodată pe Romeo.

Auzind vestea pe care i-o aducea tatăl ei, Julieta se zăpăci cu totul. Se apără, arătând că vârsta ei fragedă o făcea nepotrivită pen­tru măritiş şi că moartea lui Tybalt îi lăsase sufletul prea îndurerat pentru a întâmpina cu chip voios pe vreun soţ; îşi întregi apoi spuse­le arătând cât de necuviincios ar fi părut din partea neamului Capu-leţilor să prăznuiască o nuntă, când abia se sfârşise slujba de înmor­mântare a lui Tybalt. Aduse împotriva căsătoriei toate temeiurile cu putinţă, afară de cel adevărat, şi anume: că se şi măritase. Dar bătrâ­nul Capulet rămase surd la toate scuzele ei şi, într-un chip care nu suferea răspuns, îi porunci să se pregătească pentru cununia ei cu Paris, în joia următoare. După ce-i găsise un soţ bogat, tânăr şi nobil, pe care cea mai trufaşă fecioară din Verona s-ar fi putut învoi bucu­roasă a-1 primi, nu putea îngădui ca, din pricina unei prefăcute sfieli -cum judeca dânsul - împotrivirea fetei însăşi să ridice stăvili în calea fericirii ei. În această restrişte, Julieta căută scăpare la bunul duhovnic, sfătuitorul ei dintotdeauna la grea strâmtoare. Şi după ce acesta o întrebă dacă este gata să folosească un leac deznădăjduit, iară dânsa răspunse că mai curând ar intra de vie în mormânt, decât să se mărite cu Paris, câtă vreme mai trăia nepreţuitul său soţ, o îndrumă să se duca acasă şi să se prefacă zâmbitoare şi gata să-şi dea încuviinţarea la cununia ei cu Paris. Iar în noaptea următoare - care era tocmai noaptea de dinaintea nunţii - să soarbă cuprinsul sticluţei pe care i-o va da el. După sorbirea acelei licori, timp de douăzeci şi patru de ceasuri, trupul Julietei avea să fie ţeapăn şi să pară lipsit de viaţa; iar dimineaţa, când va veni mirele s-o ducă la altar, o va găsi moartă -cum vor crede toţi. Atunci, ea va fi purtată cu faţa descoperită, pe o raclă - după datina ţinutului - pentru a fi îngropată în cripta fami­liei, îi mai spuse că, de va izbuti să lepede orice spaimă muierească şi să se învoiască la această înfricoşătoare încercare, la douăzeci şi patru de ceasuri după ce va fi băut balsamul (atât de neîndoielnică era înrâurirea lui), putea fi încredinţată că se va trezi întocmai ca dintr-un vis. Şi înainte ca dânsa să se deştepte, el va înştiinţa pe soţul ei să vină în toiul nopţii şi să o ducă de-acolo la Mantua. Iubirea, deopotrivă cu teama de a se mărita cu Paris, îi dădu tinerei Julieta puterea să înfrunte această cumplită aventură, astfel că luă sticluţa duhovnicului, legându-se să se lase călăuzită întru totul de îndrumă­rile lui.

Plecând de la mănăstire, se întâlni în cale cu tânărul Paris, şi -cu prefăcută smerenie - făgădui să-i fie soţie. Vestea aceasta îl bu­cură mult pe nobilul Capulet şi pe soţia lui. Bătrânul părea întinerit, şi Julieta, care-1 necăjise peste măsură îndepărtându-1 pe nobilul peţitor, deveni iarăşi odorul lui, după ce făgăduise să fie ascultă­toare. De la un capăt la celălalt al casei domnea o forfotă neconte­nită, în vederea petrecerilor nunţii ce se apropia. Nu fu cruţată nici o cheltuială pentru ca serbările să întreacă tot ce văzuse până atunci cetatea Veronei.

In seara de miercuri, Julieta sorbi băutura. Avusese multe şo­văiri, ca nu cumva cuviosul să-i fi dat otravă, pentru a fi ferit de învi­nuirea ce i se putea arunca de-a fi binecuvântat unirea ei cu Romeo. Dar nu, călugărul se bucurase dintotdeauna de un nume sfânt. O mai stăpânea şi teama ca nu cumva să se trezească înainte de ceasul la care Romeo avea să vină după dânsa şi că, văzându-se în locul acela plin de spaime, în cripta cu osemintele străbunilor Capuleţi morţi, şi unde Tybalt, însângerat din cap până-n picioare, zăcea înfăşurat în giulgiu-i de groază, să nu i se rătăcească minţile; îşi aminti de toate istorisirile ce le auzise, cu năluci care bântuie lăcaşurile unde au ră­mas trupurile lor. In cele din urmă, însă, dragostea ei pentru Romeo şi sila ce-o simţea faţă de Paris o cuprinseră din nou şi, împinsă de deznădejde, dădu pe gât băutura.

Dis-de-dimineaţă, în faptul zilei, când tânărul Paris sosi însoţit de muzicanţi ca să-şi trezească mireasa - în loc de Julieta cea vie, în odaia ei de culcare dădu peste mohorâta privelişte a unui leş din care pierise viaţa. Era moartea nădejdilor sale! Ce învălmăşeală şi zarvă se iscară în întreaga casă! Sărmanul Paris îşi căina mireasa, pe care o moarte nespus de neîndurătoare i-o răpise, despărţind-o de el îna­inte ca măcar mâinile lor să se fi împreunat. însă şi mai jalnic era să auzi bocetele bătrânului nobil Capulet şi ale doamnei sale, care n-o avuseseră decât pe această biată copilă iubitoare, drept mângâiere şi alinare a bătrâneţilor, şi cărora moartea cea crudă le-o smulsese toc­mai acum, când aceşti grijulii părinţi erau pe cale de-a o vedea feri­cită (după cum judecau ei), prin încheierea unei căsătorii atât de pri­elnice şi plină de făgăduinţe. Acum, toate pregătirile pentru sărbă­toare se abătură de la făgaşul lor, spre a sluji unei negre înmormân­tări. Bucatele pentru ospăţul de nuntă folosiră pentru un trist praznic de îngropăciune; imnurile nupţiale se preschimbară în mohorâte litanii, instrumentele sprinţare, în clopote tânguitoare, iar florile care ar fi trebuit să aştearnă covor în calea miresei slujiră acum doar să-i acopere trupul. Şi iată că în loc de un preot pentru a o cununa, era nevoie de unul pentru ca s-o îngroape; şi într-adevăr, fu purtată la biserică nu pentru a spori nădejdile voioase ale celor vii, ci doar pen­tru a face să crească posomorâtul şirag al morţilor.

Veştile rele, care călătoresc totdeauna mai repede decât cele bu­ne, duseră acum înfiorătoarea poveste a morţii Julietei până la ure­chile lui Romeo, la Mantua, mai înainte de a putea să ajungă acolo olăcarul trimis de părintele Lorenzo, spre a-1 înştiinţa că era numai o înmormântare de ochii lumii, moartea Julietei fiind numai umbra şi înfăţişarea morţii, şi că scumpa lui soţie zace în mormânt doar pentru un scurt răstimp, aşteptând clipa când Romeo va veni s-o slo-bozească din mohorâtul lăcaş. Tocmai cu puţin mai înainte, Romeo se simţise neobişnuit de vesel şi cu inima uşoară. în noaptea aceea visase că murise (ce vis ciudat, care dădea unui om mort putinţa de a gândi!) şi că doamna lui venise şi, găsindu-1 nemişcat, îi sărută de atâtea ori buzele, încât îl învie şi el ajunse împărat! Iar acum, sosind un olăcar de la Verona, fu încredinţat că venea pentru a adeveri o veste bună, prorocită de visele lui. Insă când ves­tea îi aduse tot ce putea fi mai rău, şi anume că aleasa lui murise cu adevărat, şi nu o putea învia cu sărutări, porunci să-i fie înşeuaţi caii, hotărându-se ca în noaptea aceea să poposească în Verona şi să-şi vadă aleasa în mormânt. Şi cum fărădelegea se strecoară lesne în gân­durile oamenilor cu nădejdile pierdute, îşi aduse aminte de un umil spiţer, pe lângă a cărui dugheană din Mantua trecuse în ultima vre­me. După înfăţişarea de cerşetor a omului aceluia, care părea şi lih­nit de foame, după jalnica privelişte, ce-o alcătuiau în geamul pră­văliei sale şirurile de cutii goale pe rafturile murdare, îşi spusese atunci (având poate vreo presimţire că însăşi viaţa lui urgisită s-ar putea cândva sfârşi în chip atât de trist): „De i-ar trebui cuiva otravă, a cărei vânzare, după legea Mantuei, e pedepsită cu moartea, iată, acest biet netrebnic ar fi gata sa o facă".

Acele cuvinte îi răsăriră acum în minte şi se duse să-1 caute pe spiţer. Acesta, după ce se prefăcu ros de remuşcări, când Romeo îi întinse banii, faţă de care sărăcia lui era prea neputincioasă, îi vându o otravă, zicându-i că îl trimite iute pe lumea cealaltă pe cel care o înghite, chiar de-ar întruni puterea a douăzeci de bărbaţi.

Cu această otravă porni la Verona. Voi s-o privească pe scumpa lui doamnă în mormântul ei, nutrind gândul ca, după ce-şi va fi sătu­rat privirile, să înghită otrava şi să fie îngropat alături de dânsa. Ajunse la Verona în miez de noapte şi pătrunse în cimitirul unde era aşezat străvechiul cavou al Capuleţilor. Luase cu el o făclie, un hâr-leţ şi un drug de spart ivăre. Tocmai începuse să sfarme uşa mau­soleului, când fu oprit de un glas care, aruncându-i insulta de „jos­nic Montague", îi porunci să se lase de această nelegiuită îndeletni­cire. Era tânărul nobil Paris, care venise la cavoul Julietei, la acest nepotrivit ceas al nopţii, ca să presare flori şi să plângă pe mormân­tul celei care fusese ursită a-i fi mireasă. Nu ştia ce-1 atrăgea pe Ro­meo către moartă, dar ştiindu-1 un Montague, vrăjmaş juruit al tutu­ror Capuleţilor - pe câte îşi închipuia el -, judecase că a venit în pu­terea nopţii pentru a aduce vreo nemernică ocară trupurilor moarte. De aceea, cu glas mâniat, îi porunci să se oprească din treaba-i mârşavă. Dar Romeo stărui ca Paris să-1 lase în plata Domnului şi, pomenindu-i de soarta lui Tybalt, care zăcea îngropat acolo, îi spuse să ia aminte şi să nu-i aţâţe mânia, nici să n-aducă asupra capului său încă un păcat, silindu-1 să-1 ucidă. însă Paris, plin de batjocură, nu voi să ţină seama de ameninţare şi puse mâna pe el, socotindu-1 căl­cător de lege. Romeo se împotrivi şi astfel ajunseră să tragă spada, în urma acestei lupte, Paris căzu fără suflare. Când Romeo, la pâlpâirea unei torţe, văzu cine era cel pe care-1 ucisese - însuşi Paris, care (după cum aflase în drumul său de la Mantua) urma să se cunune cu Julieta, îl apucă de mână pe tânărul mort, ca pe unul din care nenorocirea împărtăşită făcuse tovarăşul lui, şi spuse că-1 va în­gropa într-un lăcaş de seamă, înţelegând prin aceasta mormântul Julietei. Când deschise cavoul, doamna sa neînsufleţită dormea acolo, păstrându-şi neasemuita-i frumuseţe şi purpură din obraji. Era ca şi cum Moartea ar fi fost îndrăgostită de ea, şi scofâlcita, hâda arătare, ar fi păstrat-o acolo ca să se desfete cu ea. în preajma Julietei zăcea Tybalt, înfăşurat în giulgiul său însângerat. Zărindu-1, Romeo ceru iertare leşului împietrit şi, dăruindu-i de dragul Juliei numele de „văr", îi spuse că se pregătea sa-i facă un hatâr, dând morţii pe duşmanul lui. Apoi, Romeo îşi luă rămas-bun pentru cea din urmă oară de la buzele doamnei sale, sărutându-le. Şi acolo, lângă iubita sa, scutură de pe umerii şi trupul său vlăguit povara ursitei sale potrivnice, înghiţind otrava care lucra fără greş şi fără putinţă de înviere, nu ca băutura amăgitoare sorbită de Julieta. înrâurirea licorii asupra tinerei şi frumoasei femei era acum pe sfârşite: dintr-o clipă în alta, Julieta avea să se trezească pentru a se plânge că Romeo nu s-a ţinut de sorocul statornicit, ori că a venit prea curând.

Sosise ceasul la care părintele îi făgăduise că se va deştepta. Călugărul, înştiinţat că scrisorile ce le trimisese la Mantua, din prici­na unei opriri silite şi nenorocite a olăcaruluî, nu ajunseseră în mâna lui Romeo, venise cu un târnăcop şi un felinar sa o slobozească din închisoarea ei. Care nu-i fu însă mirarea, descoperind că o lumină ardea înlăuntrul criptei Capuleţilor, văzând spade şi sânge prin jur şi pe Romeo şi Paris zăcând fără suflare la picioarele mausoleului.

înainte ca duhovnicul sa se poată gândi măcar cum de se petre­cuseră acele fatale întâmplări, Julieta se deşteptă din amorţeala ei. Zărindu-1 pe cuviosul părinte, îşi aminti în ce loc se afla şi ce împre­jurare o adusese acolo şi întrebă de Romeo; dar părintele, auzind un zgomot, îi spuse să iasă din locul acela stăpânit de moarte şi să-şi alunge somnul nefiresc, căci o putere mai mare decât aceea cărora puteau ei să le stea împotrivă spulberase planurile lor. Apoi, înspăi­mântat de larma unei mulţimi de oameni ce se apropia, duhovnicul fugi. Când Julieta zări cupa strânsă în degetele chircite ale credin­ciosului ei iubit, ghici că otrava fusese pricina sfârşitului lui şi ar fi sorbit şi ultimul strop de licoare, de-ar mai fi rămas ceva. Sărută buzele lui, calde încă, încercând să mai găsească vreo picătură ucigătoare prelinsă pe ele; după aceea, auzind cum creşte şi mai mult larma gloatei ce se apropia, trase ca fulgerul din teacă un pumnal, pe care-1 purta la ea, şi, înjunghiindu-se, căzu moartă alături de credin­ciosul ei Romeo.

în clipa aceea, straja ajunse la cavou. Un paj de-al nobilului Paris, care fusese martor la lupta dintre stăpânul său şi Romeo, dă­duse alarma, şi vestea se împraştiase printre târgoveţi, care porniră să cutreiere străzile Veronei, strigând: „Paris! Romeo! Julieta!" Acest zvon nedesluşit se răspândi peste tot, ajungând să-i scoale din paturile lor pe nobilii Montague şi Capulet, care împreună cu prinţul prinseră a cerceta pricinile acestei tulburări. Părintele fusese prins de câţiva oameni din strajă, pe când ieşea din cimitir, înecat în suspine, tremurând ca varga şi plângând într-un chip care stârnea bănuiala. O mare mulţime fiind adunată în jurul cavoului Capuleţilor, prinţul îi ceru călugărului să destăinuiască ce ştia în legătură cu aceste întâm­plări ciudate şi vitrege.

Şi aşa, acolo, dinaintea bătrânilor nobili Montague şi Capulet, el înşiră, până-n cel mai neînsemnat amănunt, povestea dragostei fără de noroc a copiilor lor şi partea ce-o avusese el sprijinind înfăp­tuirea cununiei lor, cu nădejdea că această unire va curma îndelun­gata dihonie dintre neamurile lor.

Povesti cum Romeo, cel aflat acolo mort, era soţul Julietei, iar Julieta, cea aflată sub ochii lor, moartă, era soţia credincioasă a lui Romeo; cum, mai înainte ca el să fi găsit împrejurarea potrivită pen­tru a destăinui căsătoria lui, îi fusese hărăzit alt bărbat Julietei care, pentru a înlătura crima celei de-a doua căsătorii, sorbise balsamul adormitor (precum o povăţuise părintele). Mai adăugă cum îi trimi­sese răvaş lui Romeo ca să vină şi să-şi ia iubita de-acolo, după ce tăria băuturii va pieri, şi cum printr-o nefericită întârziere a ştafe-tarului, răvaşele nu ajunseseră la ţintă. Mai departe, părintele nu ştiu să spună mai multe, decât că, la venirea sa pentru a o scăpa pe Julieta din lăcaşul morţii, îi găsise pe Paris şi pe Romeo întinşi la pământ, săvârşiţi din viaţă.

Ceea ce mai rămânea pentru a întregi şirul faptelor petrecute fu împlinit de istorisirea pajului, care-1 văzuse pe Paris bătându-se cu Romeo, şi de cea a slujitorului care-1 însoţise pe Romeo de la pleca­rea din Verona şi căruia acest statornic îndrăgostit îi încredinţase -spre a fi înmânate tatălui său - scrisori ce adevereau cuvintele cucer­nicului, mărturisind cununia lui cu Julieta, implorând iertarea părin­ţilor săi, recunoscând că a cumpărat otrava de la umilul spiţer şi des-tăinuindu-şi gândul de a veni la cavou pentru a muri şi a-şi dormi somnul de veci alături de Julieta. Toate aceste împrejurări se îmbina­ră de minune, pentru a-1 scuti pe călugăr de orice bănuială cu privire la amestecul lui în acele încâlcite omoruri. Nu mai putea fi învinuit decât de urmările cu totul neaşteptate ale bunelor sale gânduri care urziseră un plan mult prea nefiresc şi întortocheat.

Iar prinţul, întorcându-se către aceşti bătrâni nobili - Montague şi Capulet - îi dojeni pentru sângeroasa şi necugetata lor duşmănie, arătând ce cruntă a fost mânia cerului, încât găsise mijlocul să le pe­depsească ura nefirească, prin însăşi iubirea copiilor lor. Şi aceşti vechi potrivnici, izbăviţi acum de orice învrăjbire, se învoiră să în­groape îndelungata lor duşmănie în mormintele copiilor lor; nobilul Capulet îi ceru nobilului Montague să-i întindă mâna, numindu-1 frate, în semn de întărire parcă a înrudirii familiilor lor - prin cununia celor doi tineri Capulet şi Montague; îi mai spuse ca nu vrea alt nimic în locul averii ce i se cuvenea după moartea lui Romeo, decât mâna bătrânului Montague (drept chezăşie a împăcării). Dar Montague îi spuse că-i va da mai mult, căci îi va înălţa Julietei o sta­tuie numai şi numai de aur, pentru ca să se ştie că atâta vreme cât Verona îşi va păstra numele, nu se va mai afla altă făptură atât de nobila şi de desăvârşită ca sincera şi credincioasa Julieta.

La rându-i, bătrânul Capulet îi răspunse că va înălţa altă statuie, care să stea de-a pururi spre pomenirea lui Romeo. Astfel, aceşti bieţi nobili bătrâni se străduiră care mai de care - acum, când era prea târziu - să se întreacă în curtenii, ei, a căror furie şi duşmănie fuseseră atât de năprasnice şi ucigătoare, în vremile trecute, încât numai tragica moarte a copiilor lor a fost în stare să alunge din sânul familiilor lor o ură şi o pizmă atât de înrădăcinate.