| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



Mutu Laura cls. X D


Peisajele Agricole



Peisajele agricole se suprapun în linii mari cu ceea ce am putea numi "peisaje rurale" deoarece, tipul predominanat de peisaj este în strânsă legătură cu modul rural de locuire a teritoriului. Peisajele rurale reprezintă modalitatea cea mai completă de caracterizare a specificului teritoriului. În cadrul or peisajele agricole reprezintă doar o parte.

Principalele categorii de peisaje rurale suntŞ

  1. Peisaje "naturale", cu un impact antropic redus, cuprinzând :
  • peisaje cu un covor vegetal foarte sărac, în care apare în evidenţă roca subadacentă, care sunt reprezentate de zonele polare, subpolare şi aride (calde şi temperate); expresia cea mai clară este dată de deşerturile tropicale, temperate şi "deşerturile reci";
  • peisajele forestiere, foarte puţin marcate de om (Amazonia, Africa centrală)
  1. Peisajele agricole cuprinzând:
  • peisaje de păşuni şi creşterea animalelor caracteristice regiunilor semideşertice şi zonelor de stepe aride;
  • peisajul mediteranean care se suprapune cu regiunea agrogeografică mediteraneană, cunoscută prin culturile specifice de citrice, măslin şi viţă-de-vie; la acestea se adaugă culture cerealiere relative reduse(grâu in Grecia);
  • peisaje de terenuri cultivate intensive.
  • de asemenea, există peisaje care sunt trensformate într-o măsură şi mai mare de om, cum ar fi anumite spaţii agricole, urbane, de amenajări turistice şi în general, principalele areale cu o densitate foarte mare a popoulaţiei.



Peisaje de păşuni şi creşterea animalelor


Estul Africii


       În regiunile semideşertice, deoarece au un sezon arid mai pronunţat si ploi mai putin frecvente,  pot fi cultivate numai plante putin pretenţioase, rezistente la secete precum sorgul, meiul şi manioca. Culturile pentru comerţ includ bumbacul şi sisalul. Unde pot fi crescute vite, ele pot ajuta la perfecţionarea sistemului de agricultură, însă pe marile suprafeţe infestate cu musca ţeţe se practica predominant succesiunea culturilor. Problema regiunilor mai uscate este anotimpul secetos îndelungat şi fertilitatea scăzută a solului. El poate fi fertilizat prin succesiunea culturilor cu toate că după cultivarea pe timp de câţiva ani pământul trebuie lăsat să se odihnească pentru 20 de ani sau mai mult. În acest timp agricultorul trebuie să menţină terenul prin defrişări succesive ceea ce duce la irosirea energiei în lungi preumblări la terenuri.

       Suprafeţele cu o rată mai mare a ploilor se bazează pe un amestec de agricultură şi creşterea animalelor. În anii în care ploaia este suficientă pentru a produce o recoltă mulţumitoare, imigranţii din districtele suprapopulate venind în număr mai mare cresc şansele unui dezastru la revenirea secetei. De asemenea, creşterea terenurilor cultivate duce la reducerea păturii vegetale şi accelerează eroziunea.  

       Pe mari suprafeţe din estul Africii, ploaia nu este suficientă pentru culturi, precum în Somalia şi în 70 % din Kenya unde precipitaţiile nu trec de 50 cm în patru din cinci ani. În aceste regiuni singura utilitate posibilă a terenurilor este pastorală. Pe suprafeţele cele mai uscate precum coasta Mării Roşii, întreaga Somalie şi nord-estul Kenyei, cel mai important animal este cămila arabă ,altfel vitele sunt cele mai răspândite, de obicei împreună cu turme de oi, capre şi câţiva măgari. Aceste animale pot oferi carne, lapte, piele, lână sau păr, şi transport. De vreme ce aceste animale păşunează sau rod, trebuie urmărite variaţiile ploii şi ale anotimpurilor în vederea vegetaţiei şi a apei de care depind. Acest tip de viaţă nomad duce la limitarea numărului de vite şi de produse care pot fi transportate, cât şi a accesului la instituţii precum şcoala sau spitalele. Vaccinarea animalelor, cât şi construirea de sonde şi rezervoare de apă au dat oamenilor posibilitatea de a-şi mări numărul de animale, dar aceasta a dus la păşunat excesiv şi respectiv la degradarea pământului şi la creşterea mortalităţii în perioada secetoasă. O problemă este deţinerea a cât mai multe animale în detrimentul pământului care este resursa primară. Astfel, interesul de a menţine păşunea scade considerându-se că va fi folosită de turma altcuiva. De asemenea, păstorul este conştient că această conservare experimentală poate distruge turma, dar respinge alte alternative din cauza tradiţiilor culturale.

       Zonele semiaride ale coastei Eritreei, Somalia, nordul Kenyei, şi în regiunea Ogaden a Etiopiei sunt ocupate în cea mai mare parte cu soluri uscate relativ acoperite de plante. Solurile roşii sunt bogate în fier si sunt de o valoare agricolă medie dacă sunt irigate. Mai puţin fertile sunt solurile bătrâne şi cu foarte multe plante sălbatice , precum în Tanzania. 


Asia Centrală


       Stepa, amestecată cu deşertul, munţii, pământul acoperit de verdeaţă ori cultivat, a determinat uşor legaturi inevitabile intre nomazi şi agricultori prin structura sa.

       Fauna regiunilor semideşertice de la nord si nord-est de Marea Caspică este influenţată de stepa şi deşertul intre care se află. Acolo vieţuiesc două tipuri de antilope (saiga şi jaran), marmotele (rozătoare de nisip), şi viezurele de nisip. Există multe reptile precum şopârlele, şerpii(cobra şi boa de stepă), şi broaşte ţestoase ,insecte precum scorpioni, păianjeni karakurt, periculoase pentru om şi cămile.

Zonele de vegetaţie ale stepei se regăsesc mai degrabă în sudul Rusiei şi Ucraina, deşi se extind de asemenea până la Dunăre, iar vegetaţia semideşertică caracterizează solurile uscate din apropierea nordului şi nord-vestului malurilor Mării Caspice.        


Peisajul mediteranean


În Europa Mediteraneană există la adăpostul rămăşiţelor pădurilor munţilor, animale precum caprele sălbatice, oile sălbatice(oiţa de Corsica şi Sardinia), pisicile sălbatice, şi mistreţi. Reptile sunt comune acestor locuri prin şerpi(vipere),şopârle si broaşte ţestoase, dar păsări sunt puţine.

Vegetaţia mediteraneană include păduri, arbuşti (maquis), formaţi din diverşi copaci, arbuşti şi plante aromate. Asemenea arbuşti sunt dispersaţi din cauza secetei din timpul verii, mai ales in zonele unde solul este format din calcar sau unde exista puţin pământ sau deloc.


Franţa


       De-a lungul secolelor, adaptarea umană la mediul variat al Franţei a dus la apariţia a două mari tipuri de peisaje: mediteranean şi de terenuri cultivate intens. Astfel că Franţa conţine peste 30 mil. hectare de suprafaţă agricolă şi mai mult de jumătate este utilizat pentru culturile arabile, circa 40% este format din păşuni şi 4% este utilizat pentru culturi permanente precum podgorii şi livezi. Suprafeţele unde se practica agricultura sunt localizate predominant în nordul şi vestul ţării, şi în jurul Parisului. Păşunile se află în regiunile vestice ale Basse-Normandiei. Iar marile suprafeţe destinate cultivării permanente se află în regiunile mediteraneene.

       Zona mediteraneană este recunoscută pentru producţia sa de fructe(mere, pere şi piersici), dar se cultivă de asemenea; şi sunt crescute turme de oi. 


Peisajul de terenuri cultivate intensiv


       În prezent, în multe ţări dezvoltate ale lumii, industria s-a generalizat în teritoriu, pe ţărmul estic al S.U.A., în majoritatea porturilor japoneze, de pe ţărmurile Angliei, Germaniei, Franţei de vest şi Italiei de sud. Aceasta a atras după sine mari transformări în peisajul geografic al locurilor, în modificarea funcţiilor economice ale multor regiuni, în deplasarea forţei de muncă rurale spre diferite centre, cu consecinţa urbanizării în ritm rapid a multor ţări din lume.


Europa

       

       Sub influenţă antropică mediul Europei s-a schimbat şi sub influenţa Orientului Mijlociu, unde îşi au originile agricultura şi domesticirea animalelor, europenii au schimbat peisajul pentru a servi scopurilor lor economice şi sociale cu preţul dispariţiei unor elemente sălbatice. Natura sălbatică a supravieţuit cu greu şi în ultimul moment s-au luat măsuri de păstrare a acesteia.

       Industria, dezvoltându-se rapid şi sprijinită prin marile rafinării de petrol, a trecut de marile aglomerări urbane în suburbiile acestora, apoi în micile oraşe şi chiar în mediul rural. Terenul arabil al Europei reprezintă 30 % din suprafaţa sa totală. La nivelul fiecărei ţări variază de la trei cincimi în Danemarce la mai puţin de 3% în Norvegia. Industrializarea şi urbanizarea Europei tind să acopere faptul că ea este de asemenea un mare producător de cereale, rizocarp (rădăcină comestibilă), ulei comestibil, fibre, fructe, animale şi produse animaliere, asigurând peste 90% din producţia mondială de secară, două treimi din cea de cartofi şi ovăz şi două cincimi din cea de grâu.

       Diversitatea  climatică a Europei a dus la delimitarea ariilor de producţie. Astfel vinul este cultivat cu succes la sud de 50 grade latitudine nordică, măslinul este limitat la regiunile mediteraneene. Porumbul cultivat în principal pentru siloz, este recoltat mai ales in şesurile joase ale Dunării şi în sud-vestul Rusiei, dar apare de asemenea în Franţa şi Italia. Orezul (în nordul Italiei) şi fructele citrice(Spania, Sicilia, Cipru) au nevoie de irigaţie. Ţările nordice cultivă puţine cereale (în special ovăz) şi se ocupă mai mult cu creşterea animalelor, mai ales vite, şi producţia laptelui. Cultivarea grânelor are loc in câmpia ce străbate Europa precum o curea de la estul Marii Britanii spre Urali. grâul este cultivat pe soluri mai bune, secara şi ovăzul pe soluri mai sărace şi mai umede. Cultivarea utilizând amestecul şi rotaţia culturilor este foarte practicată. Viticultura, deşi este foarte răspândită, este cea mai importantă în Italia, Franţa şi Germania. În ceea ce priveşte plantele industriale, Rusia, Ucraina şi Belorusia sunt cei mai mari producători de in, cânepă, sfeclă de zahăr (cultivată şi în alte părţi în rotaţia culturilor), şi exceptând Belorusia, seminţe de Floarea-soarelui (pentru ulei comestibil). Tutunul este cultivat în Belorusia şi este important în Bulgaria, Italia, Grecia macedoneană .


Australia


Australia deţine terenuri cultivate intensiv în estul şi sud-estul ţării. O mare caracteristică a agriculturii australiene este accentul pus pe producţia pentru export. De vreme ce cea mai importantă ramură industrială rurală se bazează pe producţia de lână, creşterea oilor are de asemenea importanţă deosebită. Economia agricolă a statului este susţinută mult de producţia de grâu, carne, produse din lapte, fructe pentru export. Această producţie pentru export este foarte organizată de autorităţile statutare de piaţă. Zece astfel de autorităţi supraveghează piaţa grâului, produselor din lapte, cărnii, ouălor, conservelor de fructe, fructelor uscate, merelor şi perelor, vinului, mierii şi a lânii.


Peisajul puternic antropizat


Germania


       Cea mai surprinzătoare caracteristică a aşezărilor din vestul Germaniei este concentraţia de ferme în sate extrem de mari, denumite Haufendörfer. Aceste sate sunt înconjurate de câmpuri neîngrădite împărţite în sute de fâşii. În regiunile unde există tradiţia de împărţire a moştenirii, după un timp s-a ajuns la terenuri din ce în ce mai fragmentate. Astfel, satele au devenit mai înghesuite şi haotice. În regiunile unde nu există această tradiţie proprietăţile au o întindere mai mare.