| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



Participarea Romaniei la Primul Razboi Mondial


Intrarea Romaniei in razboi si situatia acesteia dupa terminarea razboiului.

In saptamanile care au urmat asasinarii arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului habsburgic, la Sarajevo, la 15/28 iunie 1914, regele Carol si politicienii liberali si conservatori au urmarit deteriorarea situatiei internationale cu neliniste crescanda. Ei aveau motive intemeiate sa se teama de razboi pentru ca pozitia geografica a Romaniei facea inevitabila prezenta ei intr-un conflict european in expansiune. Tara a intampinat criza departe de a fi unita. Existau dezacorduri politice serioase intre rege si un mic grup de germanofili pe de o parte si majoritatea politicienilor si opinia publica, favorabile Antantei, pe de alta parte. Dar ambele parti erau de acord ca era imperativ necesar sa se evite razboiul.

La intrunirea Consiliului de Coroana din 21 iulie/3 august, guvernul Roman a hotarat sa adopte o politica de neutralitate. Sedinta a fost prezidata de rege si la ea au participat si membrii guvernului, fosti Prim-ministrii si conducatorii principalelor partide care au cantarit doua optiuni posibile.Prima intrarea imaediata in razboi de partea Puterilor Centrale - era sustinuta de Carol care si-a exprimat increderea in victoria Germaniei si a facut apel la sentimentul onoarei celor prezenti pentru indeplinirea angajamentelor din trat fata de Germania si Austro-Ungaria. Dar el a ramas singur nefiind sustinut decat de liderul conservator Petre Carp, care a tratat cu usurinta puternicul sentiment al opiniei publice in favoarea Anantei, numindul irelevant si si-a exprimat lipsa de interes fata de situatia romanilor din Transilvania. Dar acestea erau tocmai prolemele care-i preocupau in gradul cel mai inalt pe toti ceilalti. In fata puternicului curent in favoarea neutralitatii exprimat de conducatorii de partide care au declarat ca nu-si pot asuma responsabilitatea unui guvern care se angajeaza in razboi alaturi de Puterile Centrale, regele a consimtit la hotararea lor, evidentiind astfel rolul sau de monrah constitutional. La 27 sptembrie/10 octombrie 1914, cand a murit regele Carol, responsabilitatea politicii externe a fost asumata de Bratianu. Desi simpatiile sale mergeau catre Antanta, nici el si nici succesorul lui Carol, Ferdinand, nu aveau vreo intentie de a abandona starea de neutralitate pana in momentul in care cursul razboiului nu devenea clar si ei puteau fi siguri ca-si vor realiza obiectivele nationale. Bratianu a purtat negocieri cu Antanta interminemt in 1915 si la inceputul lui 1916. El a pus un pret ridicat pentru intrarea Romaniei in razboi si era hotarat sa nu angajeze tara in conflict prematur. La loc de frunte printre conditiile sale era garantia scrisa ca Romania va primi Transilvania, Banatul si Bucovina ca recompense pentru serviciile acordate. Era acut constient de izolarea geografica a Romaniei fata de Aliatii occidentali si urmarea sa obtina garantii de partea lor cu privire la fluxul continuu de armament si provizii care puteau fi transportate numai prin Rusia. Aliatii occidentali au acceptat in cele din urma conditiile lui Bratianu in iulie 1916, dar nici chiar atunci el nu a luat usor hotararea de a intra in razboi. Au mai urmat sase saptamani de negocieri pentru a stabili toate detaliile legate de intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei. Rusia in special considera pretentiile Romaniei exagerate, iar ceilalti aliati erau mai putin interesati de satisfacerea aspiratiilor nationale ale Romaniei si mai mult de folosirea armatei sale pentru a deschide un nou front de lupta impotriva Puterilor Centrale. Franta a oferit o formula care s-a dovedit acceptabila: Rusia va garanta, in scris, tot ce dorea Bratianu, chiar egalitate cu ceilalti Aliati la conferinta de pace , dar daca, la sfarsitul razboiului, nu vor putea fi satisfacute toate conditiile Romaniei, atunci Aliatii vor forta pur si simplu Romania sa accepte mai putin decat i se promisese.

In cele din urma, la 4/17 august, Bratianu si diplomati ai Frantei, Marii Britanii, Rusiei si Italiei la Bucuresti au semnat conventiile militare si politice care stipulau conditiile intrarii Romaniei in razboi. De importanta imadiata erau prevederiile referitoare la un atac impotriva Austro-Ungariei nu mai tarziu de 25/28 august si recunoasterea dreptului romanilor din Austro-Ungaria la autodeterminare si la unirea cu Regatul Romaniei. Consiliul de Coroana a aprobat oficial tratatele si a declarat razboi Austro-Ungariei la 14/27 august. In ziua urmatoare Germania a declarat razboi Romaniei. Turcia si Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august si respectiv 19 august/1 septembrie.[...] Cu pretul a peste 250.000 de ostasi morti, raniti sau luati prizonieri (aproximativ 1/3 din armata romana) Romania a castigat pana in toamna anului 1920 156.000 Km patrati de teritoriu (astfel in 1920 Romania va avea o suprafata de 269.000 Km. patrati) iar populatia Romaniei a crescut cu 8,5 milioane de locuitori (in 1920 populatia era de 16.250.000).

Dar in procesul realizarii aspiratiilor nationale nutrite de veacuri, romanii dobandisera minoritati substantiale. In 1920, aproximativ 30% din populatie era neromana, in comparatie cu procentajul de 8% dinainte de razboi. Noile provincii au sporit capacitatile de productie ale Romaniei. De exemplu, in 1919, potentiaul industrial al tarii reprezenta 235% fata de cel din 1916, o crestere care se datora in special Transilvaniei si Banatului. Obiectivele de indeplinit erau temerare. Mai intai trebuia sa fie realizate stricaciunile produse de razboi, si, apoi, noile provincii si noii cetateni trbuiau sa fie integrati in structurile si institutiile unui stat national modern, mai perfectionat. Ca si in secolul anterior, intelectualii au fost cei care au furnizat planurile.

PARTICIPAREA ROMANIEI LA PRIMUL

RAZBOI MONDIAL.

CAMPANIA DIN ANUL 1916

Intrarea Romaniei in razboi a avut o deosebita insemnatate politica, strategica si morala. In timp ce Kaizerul, deprimat, considera ca “totul este pierdut”, generalul E. Ludendorf, seful Cartierului general al Comandamentului suprem al armatei germane aprecia, cu amaraciune, in memoriile sale, aparute ulterior: “intrasem intr-o lupta titanica fara seaman […] nu puteam sa ne dam seama atunci cat de greu ne lovea declaratia de razboi a Romaniei”. In acelasi timp, “natiunea franceza in intregime”, potrivit expresiei primului ministru al Frantei, aplauda decizia Romaniei. “N-am uitat si nu vom uita niciodata, va nota, in acest sens, generalul Petin, ca Romania a intrat de partea noastra intr-o epoca cand razboiul era departe de a fi castigat”. Este un eveniment care va ramane in istoria eliberarii popoarelor (si care) va scurta considerabil durata razboiului, aprecia un ziarist. In general, decizia Romaniei a produs asupra aliatilor “un minunat efect moral”.

In urma ultimatumului Antantei, intrarea in razboi s-a facut intr-un moment nefavorabil din punct de vedere militar, cand balanta militara nu inclina in favoarea Antantei, cand fortele Puterilor centrale, nefiind puternic angajate, aveau libertatea de actiune si putinta de a realiza o superioritate covarsitoare pe frontul roman. De pe frontul de vest, au fost trasferate 5 divizii de infanterie si una de cavalerie. Pe frontul romanesc au fost utilizate si macinate peste 30 de divizii ale Puterilor centrale. Victoriile romanesti din vara anului 1917 au salvat frontul oriental, au ingaduit transportul neintrerupt al trupelor americane, care au hotarat victoria pe frontul occidental. “Noi, aprecia primul ministru, referindu-se la intrarea Romaniei in razboi, nu am intrat ca niste solicitatori si nepoftiti […] am intrat ca niste aliati doriti si ceruti, atunci cand ambasadorul Frantei la Petersburg spunea: daca Romania nu intra in razboi se poate compromite frontul occidental. Am intrat in razboi atunci cand rusii ne spuneau: acum ori niciodata”.

Desi participa la un razboi imperialist, care viza reimpartirea economica si politica a lumii, Romania a dus un razboi drept, de eliberare nationala.

Planul de campanie al Romaniei, judicios intocmit, prevedea executarea unor actiuni pe doua fronturi: ofensiva pe frontul transilvan, unde erau dislocati 420324 oameni, din totalul de 567847, si aparea, in prima faza, pe frontul din Dobrogea, in asteptarea concentrarii trupelor ruse la sud de linia Cernavoda-Medgidia, si ofensiva in cea de-a doua. Frontului de sud ii erau afectati 142523 oameni.

Cand Romania a intrat in actiune, la 15/28 august, eforturile Aliatilor ajunsesera la limita; actiunile de pe frontul occidental, de la Verdun si de pe Somme se incheiasera. Ofensiva de pe frontul italian ajunsese la punctul final. Puterile centrale si-au putut deplasa o parte din trupe pentru a le opune Rusiei. Ofensiva generalului Brussilov a fost oprita la 17/30 iulie; armata rusa isi consumase potentialul uman si cel militar. In Balcani, inainte ca armata generalului Sarrail sa fi trecut la ofensiva, armatele bulgare au atacat atingandu-si obiectivele propuse. Ofensiva ulterioara a armatei aliate (10 septembrie) s-a sfarsit fara rezultate importante. Declarand razboi Romaniei, la 19 august/1 septembrie 1916, Bulgaria si-a putut concentra toate fortele pe frontul roman. In aceste conditii, Puterile centrale au avut posibilitatea sa aduca pe frontul romanesc un insemnat numar de unitati (18 divizii germane, 14 austro-ungare, 5 bulgare si 3 turcesti, in total, 40 divizii).

Importanta momentului impus de aliati apare cat se poate de limpede; faptul a avut grave consecinte asupra desfasurarii operatiilor militare.

Ofensiva in Transilvania - aceasta nu a fost sustinuta nici pe flancuri, de ofensiva rusa in Galitia si nici de frontul din Salonic - desi desfasurata fara energia necesara, se dezvolta satisfacator; armatele romane au patruns adanc pe teritoriul provinciei de peste Carpati. Au fost ocupate orasele Sibiu, Brasov, Toplita, Miercurea Ciuc. Ca urmare, insa, a atacului armatelor germano-bulgare din sud, care a provocat pierdera capului de pod de la Turtucaia, ofensiva pe frontul transilvan a fost oprita (26 august/8 septembrie); o parte din trupe au fost deplasate pe frontul din sud. Marele cartier general a conceput operatia de la Flamanda. Printr-o actiune fulgeratoare, executata prin trecerea unor importante efective peste Dunare, trupele germano-bulgare din sudul Dobrogei trebuiau incercuite si distruse. Desi o parte din efective trecuse Dunarea si manevra se desfasura cu succes, operatia a trebuit sa fie intrerupta deoarece inamicul, terminand concentrarea fortelor in Transilvania, incepuse ofensiva. Fortele aduse pe frontul de sud au fost dirijate, din nou, pe frontul de peste Carpati; pe frontul din sud s-a organizat apararea.

Sprijinul trupelor ruse pe frontul din Dobrogea a fost ineficient; pana la sfarsitul lunii octombrie, trupele inamice au ocupat 2/3 din teritoriul provinciei. La est de Carpati, trupele inamice, dupa lupte grele, au fost oprite la Oituz; aici, s-a acoperit de glorie divizia 15 infanterie - Divizia de fier - a carei lozinca in batalie a fost: Pe aici nu se trece. In sudul Transilvaniei, dupa lupte inversugate la trecatorile Carpatilor, ca urmare a concentrarii superioare inamice la trecatoarea Jiului, rezistenta romaneasca a fost infranta. Ca urmare a acestui fapt, a fost abandonata si apararea defileului Oltului. In acelasi timp, o alta grupare inamica a reusit sa treaca Dunarea la Zimnicea. Trei grupuri de invazie germana atacau, concentric, in Muntenia (gruparile K., dupa initiala numelor comandantilor: Khne, Kraft si Kosch). Impotriva acestora, romanii au desfasurat batalia de la Arges-Neajlov, denumita si batalia de la Bucuresti, cea mai ampla actiune angajata in campania anului 1916.

Planul Marelui Cartier General era de a zdrobi fortele inamice inainte ca aceastea sa fi avut timpul sa se uneasca in cuprinsul unui front continuu. Luptele ofensive au inceput la 17/30 noiembrie 1916. Insuficienta armamentului si lipsa de unitate in desfasurarea actiunilor, la care s-a adaugat opozitia generalului Alexeev de a participa la batalie (trupele ruse au declansat, fara vigoare insa, o ofensiva in nord, pentru a “usura desfasurarea operatiilor romane”) au atras esuarea planurilor ofensive romanesti si ocuparea capitalei de catre trupele inamice, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916. Trupele romane s-au desprins de inamic. Trupele ruse, superioare numericeste, s-au retras din Dobrogea; la 23 decembrie 1926/5 ianuarie 1917, ultimele unitati au trecut Dunarea la nord de Galati. Dupa lupte grele, la sfarsitul lunii decembrie, ambele tabere isi epuizasera mijloacele de lupta; frontul a fost stabilizat pe vaile Susitei, Putnei si Siretului. Prima campanie pe frontul romanesc se incheiase.

Rezerva pe care Rusia a manifestat-o a fost cat se poate de limpede conturata. Inca de la sfarsitul lunii septembrie, generalul Alexeev propunea abandonarea Olteniei si a Munteniei; trupele ruse au inceput sa patrunda masiv doar dupa ocuparea Bucurestiului si apropierea inamicului de Moldova. ”Romania se apara pe Siret”, declara generalul rus. Aceste manevre tactice corespundeau liniei politice a cercurilor conducatoare tariste. In toamna anului 1916, acestea puneau serios problema modificarii tratatului politic incheiat cu Romania. Asa cum rezulta din documentele secrete publicate de puterea sovietica in “Pravda”, in noiembrie 1917, ministrul de razboi, Polivanov, intr-un raport din 7/20 noiembrie 1916, arata ca interesele Rusiei sunt contrare infiintarii unui stat romanesc de 13 milioane, realizat prin unirea provinciilor istorice. Evenimentele, consemna demnitarul tarist, au modificat conditiile tratatului; sarcinile sporite care revin fortelor armate ruse impun revizuirea tratatului incheiat cu Romania.

Inca din vara anului 1916, unele cercuri conducatoare ruse se orientau spre o pace separata. Chiar daca nu admitem, asa cum se apreciaza in unele scrieri, ca intrarea Romaniei in razboi a fost fortata de Rusia intr-un moment ales de Berlin, ca Sturmer ar fi incheiat un acord cu Wilhelm II pentru impartirea Romanei (fapt care ar explica sabotarea frontului romanesc si oprirea inamicului pe Siret), este limpede ca incheierea unui asemenea tratat germano-rus trebuia sa aiba grave consecinte asupra integritatii teritoriului romanesc.

In pofida eforturilor de a scoate Romania din razboi, prin concentrarea intregului effort pe frontul romanesc, “armata romana, dupa aprecierea lui Ludendorf, desi batuta, n-a putut fi nimicita”. Ea s-a retras in ordine, cauzand inamicului grave pierderi, obligandu-l sa treaca la defensiva. Grele sacrificii facute de Romania in lupta comuna (in retragere, au fost incendiate si campurile petroliere si rafinariile) nu au fost compensate de sprijinul corespunzator al aliatilor. “Noi, observa cu amaraciune I.C. Bratianu, raspunzand acelora care, pe drept, considerau conventia militara incheiata de Romania ca lipsita de garantii suficiente, am facut ca omul care se duce cu cecul la banca si o gaseste inchisa”.

In afara dificultatilor create de situatia din Moldova, devenita centru al rezistentei romanesti si zona de refugiu pentru o insemnata parte a populatiei, de sarcinile sporite, politice si militare, ridicate de necesitatea eliberarii teritoriilor ocupate, supuse de inamic unui regim terorist si unei enorme spolieri, fara margini, Romania era confruntata cu primejdia ce o reprezentau, pentru interesele sale cele mai vitale, tratativele de pace separata, care incepusera intre ambele tabere, inca de la sfarsitul anului 1916.

Cu toate demersurile intreprinse de regele Ferdinant si de primul ministru de a constitui, dupa inceperea razboiului, un guvern de concentrare nationala, Partidul Conservator a refuzat propunerea fara sa faca insa opozitie tronului. Conservatorii democrati au acceptat propunerea abia in decembrie 1916. Retragerea in Moldova si organizarea teritoriului pentru continuarea rezistentei a ridicat numeroase si grave probleme. Distrugerea sistematica a instalatiilor petroliere, realizata sub conducerea colonelului englez Thomson, a pricinuit pagube care au fost evaluate la 10 milioane lire sterline. In provincia de peste Milcov, alaturi de refugiatii civili din tinuturile ocupate si de armata, de cei circa 20000 de raniti si bolnavi, de prizonieri sau de cetateni apartinand statelor inamice, in jur de 30000, au fost adusi mii de copii intre 16-19 ani, precum si recrutii anilor 1917-1920. Transportul si cazarea au impus grave probleme. Potrivit evaluarilor, populatia flotanta, evacuata in Moldova, se ridica la mai mult de un milion si jumatate de suflete. Pe teritoriul provinciei, de asemenea, se aflau si ostasii rusi.

Cu toate masurile intreprinse de autoritati, conditiile grele provocate de asprimea iernii, de lipsa alimentelor, de insuficienta medicamentelor si a personalului sanitar au provocat populatiei suferinte incomensurabile si au impus un greu tribut de victime. Potrivit marturiilor timpului, numai tifosul exantematic a costat 300000 vieti omenesti. Iasul prezenta un aspect sumbru. Mortalitatea a atins proportii tragice (circa 400-500 oameni zilnic). Un ziar al timpului consemna ca, in Moldova, “tifosul exantematic ne-a costat mai mult decat zece batalii”. Potrivit unei statistici americane, la sfarsitul primei campanii, romanii pierdusera, in total, 500000 oameni (100000 morti, 150000 raniti si 250000 prizonieri). Cu toate imprejurarile neobisnuit de grele, speranta in victoria cauzei nationale a ramas nezdruncinata.

La Iasi, la jumatatea lunii decembrie 1916, a putut fi constituit un guvern national, in componenta caruia a intrat si Take Ionescu ca ministru fara portofoliu, precum si alti trei conservatori democrati; actul a fost necesar pentru a afirma unitatea de actiune in momentele grele prin care trecea tara. Paralel cu masurile adoptate pentru ameliorarea situatiei populatiei din Moldova, efortul s-a concentrat, firesc, asupra problemei agrare; atat regele Ferdinant, cat si guvernul au facut promisiuni cu privire la improprietarirea care urma sa fie efectuata la sfarsitul razboiului, o data cu modificarea legii electorale (ca urmare a modificarii Constitutiei, numarul votantilor trebuia sa se ridice, de la 18000 la 1200000). Inscrierea acestei probleme pe ordinea de zi a Parlamentului, deschis la sfarsitul anului 1916, a fost determinata, in egala masura, si de puternicele framantari din randul taranimii.

Prin doua proclamatii succesive (23 martie/5 aprilie, 23 aprilie/5 mai 1917) regele Ferdinant dadea asigurari taranilor. Repunerea in discutia Parlamentului a celor doua reforme a fost grabita si de interventia grupului de liberali de stanga (N. Lupu, Gr. Iunian, Gr. Trancu-Iasi s.a. care vor forma, apoi, Partidul Muncii). Faptul nu trebuie considerat doar ca o simpla manevra, menita sa rezolve o situatie dificila, facuta sub presiunea evenimentelor interne; trebuie inteles ca desavarsirea unitatii, la care romanii nu au incetat sa nazuiasca chiar in aceste momente grele, nu se putea realiza decat in cadrul unui sistem democratic. Nu erau, acestea, simple promisiuni, de natura sa mentina unitatea interna, nationala, sa ingaduie continuarea luptei; avand ca punct de plecare necesitatile interne, care decurgeau din stadiul de dezvoltare al societatii romanesti, reformele reprezentau, totodata, o garantie acordata romanilor de pretutindeni, in legatura cu viitoarea forma de organizare a Romaniei Mari. “Noi, spunea T. Ionescu in Camera, la 10/28 iunie, legiferam azi pentru o Romanie mica, dar legiferam cu ochii la Romania de maine, la Romania Mare”.

Conservatorii ramasi in Bucuresti (Al. Marghiloman, Th. Rosetti, T. Maiorescu, G. Stirbey), cu exceptia grupului lui P.P. Carp, sub presiunea evenimentelor, si ei, au fost constransi sa includa in programul partidului cele doua reforme. Dupa indelungi dezbateri, in cursul carora a fost subliniata valoarea nationala a actului, proiectul pentru modificarea Constitutiei a fost votat, in Camera, in vara anului 1917, cu 130 voturi din 144, majoritatea ceruta fiind de 94.

Desi nu au existat imprejurarile si ragazul aplicarii practice a reformelor, declararea acordului asupra principiului acestora deschidea calea transformarilor democratice care trebuia sa insoteasca procesul de formare si intarire a statului national unitar, creand cadrul juridic corespunzator. Modificarea Constitutiei trebuie inteleasa, deci, in cadrul complex al imprejurarilor din vara anului 1917, dar ca o consecinta a evolutiei societatii romanesti, a necesitatii trecerii acesteia intr-o etapa noua, superioara.

In prima parte a anului 1917, confruntat cu o grava criza politica interna, guvernul s-a straduit sa pregateasca conditiile necesare continuarii luptei. Totodata, a desfasurat o larga activitate diplomatica pentru a preveni consecintele, pentru Romania, ale tratativelor dintre Puteri, cu privire la incheierea unei paci separate.

Activitatea diplomatica a Romaniei in lunile primei campanii a fost orientata spre obtinerea sprijinului militar si respectarea clauzelor conventiei militare a carei incalcare determinase rasturnarea intregii tactici si strategii a armatei romane. Demersurile in acest sens pe langa guvernul rus, sprijinite de Franta, au fost insistente si ferme. Aceasta, cu atat mai mult cu cat marele duce Nicolae, acum, reactualiza opinia mai veche a generalului Alexeev cu privire la avantajul sporit pentru Rusia care ar fi decurs din neutralitatea Romaniei. Se parea ca ultimatumul anterior, sub presiunea caruia Romania intrase in razboi, fusese uitat. Diplomatia romana se straduia sa convinga cercurile politice ruse ca teatrul de razboi din Romania reprezenta un punct strategic cu valoare pentru intrgul front, pentru cel oriental, mai cu seama. Demersurile diplomatice, variate si complexe, au sprijinit si au completat actiunile desfasurate pe frontul de lupta. Bratianu insusi, aflat la Petrograd, in ianuarie 1917, unde se desfasura conferinta militara a Aliatilor (la care Romania nu fusese invitata), insista sa fie ascultat punctul de vedere romanesc.

Evenimentele revolutionare din Rusia au influentat adana situatia militara din Romania. In aprilie 1917, I.C. Bratianu, impreuna cu generalul Prezan, se afla, din nou, la Petrograd; discutii purtate cu reprezentantii guvernului provizoriu sunt apreciate drept satisfacatoare. Evolutia situatiei politice din Rusia si slabirea capacitatii de lupta a armatei ruse, infrangerea Italiei, descompunerea armatei de la Salonic, lipsa legaturii dintre teritoriile din est si din vest si izolarea Romaniei au agravat situatia tarii in primele luni ale anului 1917. La toate acestea, se adauga ingrijorarea legitima provocata de continuarea tratativelor de incheiere a unei paci separate.

In decembrie 1916, dupa caderea Bucurestiului, Puterile centrale, mai mult, pentru a ameliora pozitia morala a Germaniei, prin intermediul S.U.A., au propus tratative de pace, respinse de Aliati. Conferinta interaliata de la Roma, dand curs notei lansate de presedintele Wilson, formula, in termeni generali, doar, la 10 ianuarie 1917, conditiile pacii, care au fost respinse, insa, de Puterile centrale. Formula presedintelui american, “a pacii fara victorie, fara invinsi si fara invingatori”, nu a avut darul sa linisteasca. Conventia secreta incheiata intre Franta si Rusia, in februarie 1917, nesocotea sau chiar contravenea angajamentelor luate fata de statele mici din rasaritul Europei.

Dupa o noua initiativa de pace din vara anului 1917, formulata de papa Benedict XV, care urmarea mentinerea Imperiului austro-ungar, initiativa care urma sondajelor facute, la Paris, de Sixte si Xavier de Bourbon, cumnatii imparatului Carol IV, in numele acestuia, spre sfarsitul anului 1917, in Elvetia, au avut loc discutii intre reprezentantii Frantei si ai Angliei pe de o parte, si cei ai Dublei Monarhii, pe de alta. Din desfasurarea acestora se desprinde faptul ca puterile Antantei, atunci, erau receptive la formula mentinerii in continuare a Imperiului. In Anglia, chiar, incepuse sa se formeze un curent de opinie in acest sens. Practic, faptul presupunea renuntarea la indeplinirea obligatiilor asumate prin tratatele de alianta. Dupa izbucnirea revolutiei ruse si intrarea S.U.A. in razboi, Austro-Ungaria si-a intensificat eforturile de a incheia o asa-zisa pace cinstita, care trebuia sa garanteze existenta Monarhiei.

In cuprinsul discutiilor diplomatice dintre cele doua tabere sau dintre partenerii Puterilor centrale, soarta Romaniei era mereu pusa in balanta. In intentiile Germaniei si ale Austro-Ungariei, aceasta urma sa fie impartita intre Rusia, Austro-Ungaria si Bulgaria; statul roman trebuia sa ramana la gurile Dunarii, asemenea Monaco-ului, avand intinderea acestuia.

Fie ca aveau drept obiectiv mentinerea Austro-Ungariei, fie ca vizau impartirea Romaniei, aceste tratative si planuri, cu ecou in presa vremii, au creat serioase motive de ingrijorare. In vara anului 1917, cu prilejul conferintei Aliatilor, primul ministru francez, Ribot, a propus adoptarea unei declaratii menite sa imprastie suspiciunile cu privire la pacea separata si la mentinerea Imperiului Habsburgic. Au fost date asigurari - primite cu satisfactie in Romania, cu privire la finalitate luptei comune.

Cercurile politice romanesti mai erau ingrijorate de faptul ca, intrand in razboi, S.U.A. nu a aderat la tratatul de la Londra, din 5 septembrie 1914, care, intre altele, interzicea incheierea unei paci separate. Partenerii la razboi erau considerati doar asociati si nu aliati. De asemenea, S.U.A. nu declarase razboi Bulgariei, cu care intretinea relatii diplomatice normale.

La 4 decembrie 1917, in fata Congresului, presedintele Wilson declara ca, intrand in razboi impotriva Austro-Ungariei, Statele Unite nu inteleg sa “micsoreze ori sa restructureze” Imperiul. De asemenea, in discursul rostit la 8 ianuarie 1918, in care erau expuse “cele 14 puncte”, expresie a bazei pe care fusese stabilit acordul cu aliatii, presedintele american a pledat in favoarea autonomiei nationale si nu pentru autodeterminarea popoarelor din Austro-Ungaria.

Incercarile de a incheia pace separata, atat cele de acum, cat si din perioada care a urmat, au esuat. Ele vadesc limpede, insa, valoarea garantiilor acordate statelor mici de Marile Puteri. Incercarile au esuat ca urmare a disensiunilor dintre Puterile aliate sau adverse; pacea separata, insa, a fost impiedicata, in primul rand, asa cum, pe drept, s-a apreciat, din noua faza a luptei de eliberare nationala a popoarelor asuprite. Considerand planurile de impartire si de desfiintare a Romaniei, marile victorii repurtate de armata romana in vara anului 1917 “au avut o importanta capitala” facand sa esueze toate aceste planuri. Au fost aparate independenta si suveranitatea nationala, teritoriul care a mai ramas, s-a asigurat continuitatea statala. Aceste lupte, dincolo de importanta lor nationala, au avut, in egala masura, o deosebita valoare morala, o mare pondere in desfasurarea ulterioara a razboiului, au contribuit la sfarsitul vistorios al acestuia.

CAMPANIA DIN VARA ANULUI 1917.

EROICELE BATALII DE LA MARASTI, MARASESTI SI OITUZ

La sfarsitul primei campanii, asa cum am observat, situatia Romaniei era critica. La marile pierderi umane si in material de razboi, se adaugau pierderile provocate de boli, consecintele foamei si ale gerului, problemele grave, administrative, politice si militare create de aglomerarea importantului surplus de populatie concentrata in spatiul Moldovei, in urma ocuparii de catre inamic a restului teritoriului romanesc. In aceste conditii grele, a trebuit sa fie desfasurata o uriasa activitate organizatorica. Efortul principal a fost indreptat spre reorganizarea armatei, in vederea continuarii razboiului. In realizarea acestui obiectiv, un rol important a revenit misiunii militare franceze, condusa de generalul Henri Mathias Berthelot. Membrii misiunii, raspanditi in unitati sau in statele majore, au instruit armata romana in asimilarea noilor metode de lupta si pentru folosirea noului material de razboi, primit din abundenta din Franta, in cea mai mare parte.

S-a izbutit sa se puna pe picior de lupta o armata de operatii de 460000 oameni, cu o inalta capacitate combativa si cu un ridicat moral. Delegatiile aliate sosite in capitala Moldovei, cu scopul de a da asigurari cu privire la recunoasterea drepturilor romanesti (o delegatie franceza condusa de Albert Thomas, ministrul munitiilor, una belgiana, condusa de ministrul socialist Vanderwelde si o misiune americana condusa de generalul Hugh Scott) au putut sa se convinga de aceasta realitate.

In conformitate cu planurile generale ale comandamentului aliat, generalul Scerbacev, devenit sef al Marelui stat major al armatei ruse, impreuna cu generalul Prezan, la inceputul lunii mai, au stabilit liniile principale ale unei viitoare ofensive care trebuia pornita in sectorul Namoloasa, la inceputul lunii iulie. Pe frontul romanesc insa, in urma revolutiei, descompunerea armatei ruse a devenit tot mai accentuata. Soldatii refuzau sa mai lupte. Contraofensiva Puterilor centrale de la inceputul lunii iulie a dus la infrangerea trupelor ruse din sectorul de nord. Armatele austriece au atins din nou Galitia si Bucovina. Orasul Tarnopol este ocupat. In aceste conditii, comandamentul german a elaborat planul de a scoate Romania din lupta, in urma unei ofensive concentrate, executate de grupul de armate condus de generalul Mackensen, care trebuia sa dea lovitura principala in zona Namoloasa, actiune ce urma sa fie combinata cu o ofensiva a grupului Gerock, la Oituz. In felul acesta, trupele romane trebuiau sa fie prinse intr-un urias cleste, iar Moldova ocupata.

Succesiune in timp a actiunilor a dat nastere la trei operatii: operatia ofensiva a armatei a II-a romane in zona Marasti, cunoscuta sub denumirea de Batalia de la Marasti; operatiile de aparare ale armatei I romane in zona Marasesti si a aripei drepte a armatei a II-a in zona Oituz, cunoscute sub denumirea de Batalia de la Marasesti si Batalia de la Oituz.

Batalia de la Marasti a inceput printr-o masiva pregatire de artilerie, la 9/22 iulie 1917. Desi s-a desfasurat cu succes, ofensiva armatei romane a trebuit sa fie oprita zece zile mai tarziu. Ca urmare “a descompunerii armatei ruse, romanii au trebuit sa faca fata in aceata regiune la toate greutatile operatiilor”. Actiunea armatei a II-a romane la Marasti a determinat schimbarea directiei de ofensiva a armatei germane, proiectata a se desfasura intre Siret si Prut. Maresalul Mackensen si-a deplasat in zona Focsani fortele de care dispunea la Namoloasa. Schimbarea directiei de ofensiva a reliefat limpede succesul bataliei de la Marasti.

Batalia de la Marasesti. Potrivit prevederilor initiale, inceputul ofensivei armatei romane pe frontul de la Namoloasa fusese fixat pentru dimineata zilei de 13/26 iulie. Desfasurarea cu succes a luptei de la Marasti a creat conditii favorabile in acest sens. Cu o zi inainte, insa, armata a V-a rusa, care trebuia sa coopereze cu armata I romana in aceasta ofensiva, a primit ordinul sa opreasca pregatirea de artilerie si sa amane operatia pana la noi ordine. La randul ei, armata romana, la 12/25 iulie, orele 20, a primit ordinul sa suspende ofensiva. Ambii adversari, deci, din motive deosebite, insa, au renuntat la ofensiva proiectata in sectorul Namoloasa.

Ca urmare a luptelor de la Marasti, armata germana si-a mutat centrul ofensivei intre Siret si cotul Carpatilor, pe directia Focsani-Marasesti-Adjud. Aceasta trebuia sa fie unul din bratele clestelui in care inamicul intentiona sa prinda si sa zdrobeasca fortele romane si ruse, pentru a putea, apoi, sa cucereasca Moldova; cel de-al doilea brat era format din grupul Gerock, care trebuia sa inceapa ofensiva la Oituz. In conceptia strategica a inamicului, cele doua batalii reprezentau partile unui ansamblu prin finalizarea caruia trebuia sa se ajunga la nimicirea armatelor romano-ruse, scoaterea Romaniei din razboi si deschiderea drumului spre Odesa. Ocuparea Moldovei si a Ucrainei de sud trebuia sa asigure Germaniei mijloacele economice necesare continuarii razboiului; in acest scop, aici, au fost concentrate importante forte, utilizandu-se toate mijloacele pentru a exploata starea de spirit existenta in randurile armatei ruse.

Actiunea inamicului a inceput la 24 iulie/6 august, in momentul in care, in sector, avea loc o importanta dislocare de trupe ruse spre Bucovina, pentru a preveni un atac. In pofida defectiunii unor mari unitati ruse (diviziunile 71 si 34) care au refuzat sa lupte si s-au retras, armata romana, impreuna cu trupele ruse ramase pe pozitii au repurtat o stralucita victorie. Au dovedit lumii, o data mai mult, ca “nici pe aici nu se trece”. “Marasestii au fost mormantul iluziilor germane”. Aici generalul Mackensen a cunoscut ce este infrangerea.

Dupa 29 zile de lupte (24 iulie/6 august/24 august/3 septembrie), armata germana a fost silita sa treaca la defensiva. La batalie au participat 11,5 divizii inamice si 14,5 divizii romano-ruse de infanterie si 3,5 de cavalerie. Armata romana a pierdut 610 ofiteri si 26800 soldati, iar armata germana 60000-65000 oameni. Cu pretul unor enorme sacrificii si consumand un imens material de razboi, inamicul a reusit o patrundere de 6-7 km, pe o largime de, aproximativ, 30 km. Telurile strategice ale armatei germane au au fost atinse; armata romana ramanea intarita pe teritoriul statului national.

Batalia de la Oituz a fost declansata la 26 iulie/8 august, dupa doua zile de la inceputul ofensivei de la Marasesti. Inamicul planuia sa atraga fortele de la Marasesti si sa execute o lovitura principala pe directia Onesti. Dupa eforturi succesive, cu mari pierderi, trupele germane au izbutit sa patrunda in sectorul central al frontului doar cca 6 km. Luptele au incetat definitiv, la jumatatea lunii august. Ofensiva armatelor germane a fost oprita pe intrgul front de lupta.

Victoriile din vara anului 1917, asa cum s-a notat si mai sus, in lumina evenimentelor diplomatice din prima parte a anului 1917, “au avut o importanta capitala politica si militara, facand sa esueze planurile de impartire, de desfiintare a statului roman”. “Au fost aparate, cu pretul a numeroase jertfe, independenta si suveranitatea nationala, s-a asigurat continuitatea statala.” Victoriile romanesti au ingaduit “mentinerea nucleului catre care au continuat sa graviteze toate fortele de eliberare romanesti”; ele au contribuit, decisiv, la Unirea cea Mare.

Victoriile de pe frontul romanesc, salutate cu admiratie de inalte personalitati Aliate (generalul Pershing, comandantul fortelor armate ale S.U.A. in Europa, generalul Cadorna, comandantul suprem al armatei italiene s.a.) au avut importante consecinte de ordin general; au stavilit una din cele mai puternice ofensive pe frontul de est, barand drumul inamicului spre Rusia. Potrivit aprecierilor istoricului englez Setton-Watson, romanii l-au impiedicat pe Mackensen sa ocupe Odesa si pe Leopold de Bavaria, Moscova. Drept urmare, comandamentul german a renuntat definitiv la operatii ofensive pe acest front. Intre Rusia si armatela Puterilor centrale, in aceasta zona, continua sa existe statul roman.