| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



Fisa de lectura





















La tiganci

Mircea Eliade























1.Date despre autor


            Mircea Eliade reprezinta pentru spiritualitatea româneasca una dintre cele mai remarcabile figuri, având o vasta creatie, atât în ceea ce priveste lucrarile stiintifice, cât si pe tarâmul beletristicii. S-a nascut la 9 martie 1907, ca al doilea fiu al capitanului Gheorghe Ieremia, care, din admiratie pentru Ion Heliade-Radulescu, îsi schimba

numele în Eliade; deci, dupa cum se vede, numele i-a fost oarecum predestinat lui Mircea Eliade, acesta ajungând un veritabil savant.

            Opera s-a, creata de-a lungul a sase decenii, cuprinde nuvele, romane, piese de teatru, literatura memorialistica, lucrari de indianistica, mitologie, folclor, etnografie, sociologie, antropologie, studii de istorie a religiilor.

            Lucrarile stiintifice reprezinta o latura importanta a operei lui Mircea Eliade, impresionând mai ales prin varietatea problemelor abordate si prin rigurozitatea cu care le-a tratat. Ca istoric al religiilor, Eliade a realizat una dintre cele mai cuprinzatoare sinteze ale experientei umane a sacrului, din preisorie pâna în prezent. În acest domeniu reprezentative sunt lucrarile: „Tratat de istorie a religiilor” Paris, (1949) si „Istoria credintelor si ideilor religioase”” (publicat în trei volume, în pragul vârstei de optzeci de ani). Tot din acest domeniu îsi sustine doctoratul în anul 1933 cu sinteza “Psihologia meditatiei indiene”” (studiu despre yoga), lucrare care la îndemnul comisiei, va fi publicata anul 1936, într-o noua forma, sub titlul „Yoga, essai sur les origines de la mystique indienne”. Studiile despre yoga sunt reluate în volumele: „Techniques du yoga” (1948), „Le yoga”, „Immortalité et liberté” si „Patandjali et le yoga”.

            O alta zona a laturii stiintifice din opera lui Eliade, zona sistematic explorata de acesta, este cea a mitologiei, domeniu în care preocuparile sale se interfereaza cu cele ale lui Lucian Blaga, autor care a adus un punct de vedere original în cercetarea mitologiei românesti. Reprezentative în acest domeniu sunt cunoscutele lucrari: „Mitul eternei reîntoarceri”, „Sacru si profan”,„Aspecte ale mitului”, „De la Zamolxis la Genghis-Han”.

            Prin rigoare si eruditie, prin capacitatea de a pune în valoare esentialul din cercetarea unor documente din cele mai variate domenii, opera stiintifica a lui Eliade s-a impus atât atentiei cercetatorilor, cât si publicului larg.

            Cealalta componenta majora a creatiei lui Mircea Eliade este literatura beletristica, în acest domeniu scriitorul remarcându-se printr-o serie de romane si nuvele remarcabile din punct de vedere valoric. Prin romanele lui Eliade literatura româna a cunoscut, totodata, o sincronizare cu cea europeana.

            În mod firesc, în romane si nuvele se revarsa varietatea de subiecte insolite, de la problemele de orientalistica la Eros, moarte, moda, viata sexuala, mitologie, totul bazat pe o traire autentica. Autorul pledeaza pentru o literatura a autenticitatii, generata de experienta traita, pentru o literatura scrisa într-un stil direct, neînflorit, amintind oarecum atitudinile estetice ale lui Camil Petrescu.

            Creatia beletristica a lui Mircea Eliade cunoaste mai multe etape. Primele sale romane sunt asezate sub semnul creatiei lui André Gide si au ca decor India: „Isabelle si apele diavolului” (1929), „Maitreyi”- (1933) si  „Santier” (subintitulat „Roman indirect”), romane care îl consacra definitiv în literatura. În aceasta prima faza scriitorul experimenteaza „epicul pur”, romanul indirect, în care eroul, de obicei un tânar de o extrema luciditate, obsedat de cunoasterea de sine, încearca sa-si ordoneze experientele traite, consemnîndu-le fidel într-un  jurnal. Pentru romanul „Maitreyi” autorul primeste premiul „Tekirghiol-Eforie”, din comisie facând parte Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, G. Calinescu, Serban Cioculescu.

            În romanele „Întoarcerea din rai” (1934) si „Huliganii” (1935) autorul este preocupat de destinul unei generatii dornice de transformare, care cauta solutii pentru redobândirea „paradisului pierdut”. Tot aici se înscrie si romanul „Nunta în cer” (1939).

            Trecerea într-o noua etapa în proza lui Mircea Eliade, proza de tip fantastic, o constituie romanul „Lumina ce se stinge”, o carte despre care Eliade însusi spunea ca a aparut „ca o reactie inconstienta împotriva Indiei, ca o tentativa de a ma apara chiar împotriva mea”.

            Cartile care vor aparea pâna la razboi si chiar dupa acesta deschid o noua etapa în creatia autorului, continuând o anumita directie deschisa de Mihai Eminescu prin „Sarmanul Dionis””. În romanele „Domnisoara Christina”(1936), „Sarpele” si nuvelele fantastice „Secretul doctorului Honigberger” (1940), „Nopti la Seranpore” (1940), sunt dezvoltate mituri autohtone sau indice. Atmosfera este încarcata de mister, teama personajelor se îmbina cu fascinatia. În „Domnisoara Christina” personajele traiesc un cosmar continuu. În „Sarpele” (1937) eroii traiesc sub semnul unei vraji malefice, „o infinita voluptate, amestecata cu teroarea mortii”. Experientele yoga, levitatia, invizbilitatea, staau la baza unor aventuri fantastice povestite în „Secretul doctorului Honigberger”. În „ Nopti la Seranpore” sunt relatate evenimente stranii, în care timpul si spatiul îsi pierd dimensiunile obisnuite.

            Cu romanele si nuvelele de dupa razboi, fantasticul eliadesc intra într-o noua etapa. În „Încercarea labirintului” Eliade precizeaza premisa imaginara a prozei fantastice din aceasta ultima etapa a creatiei sale beletristice.

            Relatia „sacru-profan”, expusa în numeroase studii, se regaseste în romanul „Noptea de Sânziene” (1955 versiune franceza si 1971 în limba româna) si în volumele „Nuvele” (1963), „Pe strada Mântuleasa” (1969) si „Nouasprezece trandafiri” (1980). Locul ales de Mircea Eliade drept cadru pentru aceste întâmplari fantastice este Bucurestiul, un teritoriu mitic, încarcat de mister, în care se consuma întâmplari bizare.

            „Noaptea de sânzâiene”, cartea cea mai ampla a autorului, este totodata si o fresca realista a societati românesti dintre ani 1936-1948, în structura acestui roman fiind inserate si întâmplari dintr-un proiect de roman abandonat de Eliade „Apocalips”. În aceasta carte, finalul echivaleaza cu o initiere. Moartea eroilor sugereaza „o regenerare, un adevarat început de viata noua”. Mitul regenerarii se regaseste si în nuvele ca: „Tinerete fara tinerete” si „Curte la Dionis”.

            Asadar, în literatura româna, Mircea Eliade are meritul de a fi creatorul romanului exotic. El este, de asemenea, cel mai reprezentativ autor de literatura fantastica.

            Mircea Eliade a fost distins cu titlul de „Doctor honoris causa”al universitatilor La Plata (Argentina), Ripon College, Loyola (Chicago), Boston etc..

            Prin varietatea creatiei sale beletristice, prin profunda semnificatie a activitatii stiintifice Mircea Eliade a marcat, orin prezenta sa, cultura universala, el fiind cel mai cunoscut român de peste hotare.







2. Date despre opera


2.1. Informatii generale(anul, locul aparitiei)


       Nuvela “La tiganci” a fost scrisa la Paris in iunie 1959 si a aparut pentru prima data in revista “Destin”, de la Madrid, in decembrie 1962, nr.12, p.13-49, apoi in “Cuivant in exil”, in anum 1964. In Romania, textul a fost reprodus in “Secolul XX”, nr.9, 1967 si a fost inclusa in volumul “La tiganci si alte povestiri”, cu un studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, Editura pentru Literatura, 1968. Nuvela a fost tradusa si in limbile franceza(1966), maghiara(1976), germana(1978), olandeza(1972), ceha(1985), neogreaca(1988), engleza(1988), slovaca(1989).


2.2. Explicatia titlului


       Titlul textului are un inteles simbolic, acesta reprezentand lumea celalalta, in care timpul si spatiu isi pierd valoarea, insa este diferita de « lumea de dincolo » intrucat cei care pasesc in aceasta se pot intoarce inapoi, fiind totodata numele locului in care se va desfasura actiunea, imaginea de “la tiganci” conturandu-se incet, treptat. Acesta inseamna un spatiu straniu, izolat de lumea reala, cu trasaturi ce fac din el un taram edenic, cu o vegetatie luxurianta si cu o atmosfera racoroasa, aflandu-se in contranst cu spatiul exterior dominat de agitatia orasului si de caldura ingrozitoare. La inceput este prezentat ca fiind un locul despre care a discuta este considerat “o rusire”,”de nepermis”, insa “toata lumea vorbeste”. Misterul acestuia intriga spiritele umane, fiind considerat de unii ca un loc al absolutului sau un loc al necuratului. El provoaca atata incertitudine in sufletele oamenilor, insa este foarte interesant faptul ca nici unul nu indrazneste sa mearga acolo spre a dezlega acest sir de intrebari ce sta pe buzele tuturor.  Nimeni nu stie nimic despre tiganci, nici macar cand si de unde au venit.

Intrebarea « Cine sunt tigancile ? » este una tulburatoare deoarece deschide spatiul presupunerilor, al irealului, ea avand o corespondenta directa cu semnificatia titlului.

Chiar existenta propriu-zisa a unui astfel de loc in mijlocul orasului este un lucru greu de inteles pentru cine nu percepe altceva decat simpla realitate : « Gavrilescule,      mi-am spus, sa presupunem ca sunt tiganci, ma rog, dar  de unde au ele atatia bani ? O casa ca asta, un adevarat palat, cu gradini, cu nuci batrani, asta reprezinta milioane. »


2.3. Tipul textului

       

       Conceputa la Paris in 1859, nuvela intitulata “La tiganci” se încadreaza in suita literaturii fantastice care continua traditia unui fantastic romanesc regasit in basme: proza eminesciana (“Sarmanul Dionis”) şi in povestirile lui Caragiale (“La hanul lui Manjoala”).

Eliade recunostea ca « înca din adolescenta mi-a placut sa scriu nuvele, povestiri şi chiar nuvele fantastice ». Fantasticul apare in opera in cadrul acestui loc numit « la tiganci », un loc sacru, cu fiinte initiale, in care timpul este perceput altfel, are o alta valoare fata de cel din viata cotidiana, normala. Prezenta labirinutlui este un alt argument spre a sustine faptul ca « La tiganci » este o nuvela dominata de fantastic. De asemenea, finalul neobisnuit, drmul spre moarte, este o alta marca a acestui lucru, dupa cum afirma si Eliade : “In nuvela mea este , şi nu este o lume reala, o lume în care se traieşte şi se moare zi de zi.”


2.4. Volumul din care face parte


Eliade, Mircea- « Maitreyi, La tiganci, Noaptea de sanziene », Cuvant inainte, date biografice, selectii texte si comentarii de Mircea Handoca, Editura Garamond, Bucuresti, 1998, p.87-124



2.5. Aprecieri critice


« Un farmec cu totul aparte, senin, obtinem prin fantastic in « La tiganci », un giuvaier al literaturii lui Mircea Eliade, constructie de un echilibru si de o armonie clasice. Timpul e o iluzie. Gavrilescu crede ca a ramas « la tiganci » doar cateva ore, insa cand iese de la ele afla ca au trecut doisprezece ani de cand au disparut, pentru cunoscuti, fara urma.(…) Cele trei fete, o tiganga, o grecoiasca si o evreica, care ii cer sa ghiceasca tiganca, il invita prin asta sa se abandoneze jocului, « mantuit azur », parasind tot ce-l leaga de lumea de afara inclusiv amintirile… Dansul celor trei fete goale : o hora de iele. Bordeiul devine palat fermecat, si Gavrilescu incearca uimirile lui Abu-Hassan… De un comic singular, in care incape si negatia lui, sunt situatiile urmatoare reintroducerii profesorului de pian in timpul obiectiv. Nestiind ca banii pe care ii are in portmoneu nu mai sunt buni, Gavrilescu se vede pus in tramvai, care intre timp se scumpise, intr-o situatie delicata. »(Dumitru Micu,1969).

       Eugen Simion remarca : « Amanuntul ca eroul este un artist(cineva, altfel zis, care vrea sa creze o alta realitate, o realitate iluzorie) nu este fara semnificatie. Gavrilescu vede realitatea zilnica prin oglinda iluziei lui(arta). Ca pianist el traieste frecvent pe alt portativ(plan) al existentei. Arta e, de altfel, orgoliul si forma lui de aparare(…).Semnele se inmultesc, inutil a le urmari pe toate, ele sunt strecurate discret intr-un text ce nu respira un sentiment de teroare, de frica existentiala. Eroul lui Eliade este suspect de calm, nici una din incercarile nefiresti prin care trece nu-l tulbura atat de tare incat sa devina anxios. Dupa scurta scena in care obiectele il inconjoara amenintator, Gavrilescu revine la starea normala. El pune totul pe seama unei confuzii provocate de caldura. Caldura e, de altfel, factorul climatic decisiv in povestire. La prozatorii fantastici de tip gotic(la Hoffmann si chiar la Poe), fantasticul este o floare a noptii, enigmaticul are nevoie de complicitatea intunericului si a cetii ; in nuvelistica lui Eliade totul se petrece la lumina zilei. Abia daca umbra, racoarea scot eroul de sub tirania luminii. Moartea e o topire lina intr-un vis nedesprins inca de starea de veghe. Prins in jocul celor trei fete(trei iluzii) Gavrilescu refuza sa ia lucrurile in serios, sentimentul sau sincer e ca la mijloc nu e decat o farsa din care trebuie sa iasa. In termeni existentiali am putea spune ca Gvrilescu nu vrea sa ia act de conditia lui, refuza sa-si asume destinul tragic. Chestiunea are o anumita semnificatie in proza lui Mircea Eliade. El atrage in mod deliberat indivizi simpli pentru a revela in ei o realitate spirituala profunda. »

       Nicolae Manolescu : « Sedusi de aceasta lume reala si ireala a povestirilor, nu ne dam seama de la inceput de arta rafinata a povestitorului. Ce arta ! Recitind, incepem sa remarcam anumite repetitii si stereotipii ; dar, in loc ca interesul nostru sa scada, el creste, caci acum stim mai multe si ne atrag in alt fel semnele presarate la tot pasul, ca niste capcane, in imprejmuirea naratiunii. Vedem un omulet, nu prea tanar, daca nu totdeauna batran, cautand din ochi ceva, o casa, un numar de poarta, il vedem intrand usor in vorba cu strainii, mereu afabil, volubil, vorbaret, indiscret, desi moare de caldura(« caldura mare ! ») si-si sterge apasat obrazul cu batista, pe care o leaga apoi in jurul gatului.(…) Poate ca misterul cel mai mare este, in aceste povestiri pline de toate misterele, acela al artei literare ; sta in puterea ei sa ne incante, sa ne tulbure, sa ne transforme in niste copii fermecati si entuziasti, cu ochii stralucind de bucurie… ».

«Legatura dintre taramul profan si cel mitic in care el patrunde este mediata de una din « tiganci ». Gavrilescu este ajutat sa razbata in noul spatiu deoarece el nu este initiat. (…) Ceasul devine un instrument inutil, ce se opreste intr-un moment de perfectiune a timpului, in jurul simbolicei cifre trei. »(Gheorghe Glodeanu, 1993).

Eugen Simion mai adauga in 1976 : « Tehnica epica este, dimpotriva, complicata in nuvela « La tiganci », indiscutabil o capodopera a fantasticului romanesc(…) A citi simbolurile intr-un text cu suprafete realiste netede e a dezvalui mesajul ascuns in straturile adanci ale creatiei. In « La tiganci » ele sunt numeroase, mascate de vorbe banale. La urma, cand cheia povestirii a fost gasita, vedem ca detaliile acopera in chip ingenios simplu realitatea mitica(sa-i spunem astfel, desi nimic solemn nu se petrece aici) a povestirii ».

Petru Mihai Gorcea, in 1993, afirma : « Unele dintre personajele romanelor sau nuvelelor lui Mircea Eliade cauta cu infrigurare calea spre sfintenie ; tragismul conditiei lor consta in faptul ca nu o gasesc. Mircea Eliade a gasit, insa, un echivalent modern al sfinteniei : el a iesit, prin creatie de inalta valoare, din meandrele labirintului in care l-a aruncat epoca lui. Poate ca sfintii cei adevarati ai epocii noastre sunt marii creatori de valori artistice, stiintifice, filozofice si, de ce nu, religioase-intr-un cuvant marii creatori intru spiritualitate. »





















3.1.Rezumat


       Opera « La tiganci » este compusa din opt episoade distincte.

       Astfel, nuvela se deschide cu episodul calatoriei cu tramvaiul, in care sunt prezentati pasagerii, cu domnul Gavrilescu in prim-plan, autorul surprinzand discutiile lor despre vreme dar si reactiile lor referitoare la lumea, atat de straina lor, a tigancilor. Realizand ca si-a uitat servieta la doamna Voitinovici, matusa Otiliei, o eleva de-a dansului-el fiind profesor de pian.

       Coborand din tramvai, spre a se intoarce catre casa acesteia, el incepe sa derileze, coplesit de caldura. Incearca sa astepte tramvaiul in statie, insa nu rezista si incepe sa mearga, pana ce ajunge in fata curtii tigancilor. Aici se uita visator in curte si vede o tanara ce-l ademeneste inauntru, ducanu-l intr-un bordei.

       Aici incepe cel de-al doilea episod, ce se desfasoara in planul irealului. Acesta incepe cu discutia cu batrana, in care el ii da trei sute de lei si-l pune sa-si aleaga fetele. Astfel, el s-a ales cu o tiganca, o grecoaica si o ovreica.

       Acesta continua cu episodul intalnirii cu cele trei fete. Acestea ii cer s-o identifice pe tiganca, insa nu reuseste deoarece inca nu era gata pentru plecarea definitiva si tinde mereu sa le povesteasca despre Elsa si Hildegard. Din cauza caldurii el bea multa cafea si deoarece fetele incep sa-l invarteasca puternic, el lesina, incepand sa viseze.

       Trezindu-se, el intra intr-o cautarea labirintica, in care  bordeiul se transforma intr-un labirint si, pornind in cautarea fetelor,intalneste tot felul de obstacole, in final trezeste învaluit intr-o draperie asemenea unui giulgiu, fiind îmbracat cu niste haine necunoscute: cu tunica şi nişte salvari de matase galbena. Firul epic continua cu episodul reintalnirii cu baba, in care cei doi sunt surprinsi discutand despre seara trecuta, insa, domnul Gavrilescu, auzind sunetul tramvaiului trecand in strada isi reaminti de doamna Voitinovici si pleaca grabit.

       Incepe al cincilea episod, si anume calatoia cu tramvaiul ce ii dezvalui un aspect ciudat: calatorii nu mai erau la fel de amabili, nu mai intrau la fel d usor in vorba ca in ultima calatorie.

       Al saselea episod e format din popasul facut la doamna Voitinovici ce ii trezeste alte semne de intrebare, el descoperind ca doamna nu mai locuia acolo de opt ani si chiar ca Otilia se casatorise. Dezamagit, pleaca, facand ultima sa calatorie cu tramvaiul., cand descopera ca bancnotele se schimbasera, biletul se scumpise, iar a vorbi despre « la tiganci » devenise de nepermis in fata unei doamne.

       Episodul popasului in fata propriei locuinte il face pe Gavrilescu sa realizeze ca lumea chiar se schimbase, chiar ca a sa cheie de la casa nu mai se potrivea. Tot incercand, batand in usa si sunand, el a reusit sa irite vecinii care i-au spus ca a gresit adresa deoarece acolo locuia domnul Stanescu, care era plecat la bai. Dezamagit, el se hotari cu greu sa intre in carciuma din colt. Discutia cu patronul carciumii ii lamureste cateva din neclaritatile sale, afland ca Elsa se intorsese in Germania acum doisprezece ani, imediat dupa disparitia misterioasa a sotului ei.

       El realizeaza ca nu mai apartine acestei lumi si se intoarce la tiganci, cu un birjar ce, in schimbul companiei, se hotaraste sa nu-i ceara bani, incepand astfel ultimul episod.

       Aici ii da babei ultima suta pe care o avea, si ea-I spune ca nu mai e decat nemtoaica si ca trebuie sa numere sapte usi si abia apoi sa bata. Ametit, trece de usa, insa reuseste,batand la una din usi, s-o gaseasca pe scumpa sa Hildegard ce-l trage afara, in curte, apoi s-au urcat in birja, fata cerandu-i birjarului sa-i dupa spre padure, pe drumul « cel lung », pierzandu-se intr-o ambianta a umbrelor.




































3.2. Personaje


  • Gavrielescu este personajul principal este prezentat ca un  profesorul de muzica , ce isi retraieste ca intr-un vis ,intreaga viata.

Prima secventa , cea a calatoriei cu tramvaiul, prezinta dimensiunile omului obisnuit, preocupat de existenta cotidiana. El se considera « un om norocos » numai pentru ca isi gaseste un loc liber in tramvai. El intra usor in discutie cu ceilalti calatori, discutand aspecte ale vietii cotidiene. Discutia reprodusa secontureaza in jurul misterului creat de locul numit « la tiganci ». In convorbirea purtata, el isi dezvaluie identitatea : « pentru pacatele mele, sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist… ». El aduce in discutie faptul ca « pe linia asta umblu de trei ori pe saptamana. Si aud mereu vorbindu-se de tiganci. De multe ori mi-am pus intrebarea : « Gavrilescule, mi-am spus, sa presupunem ca sunt tiganci, ma rog, de unde au ele atatia bani ? O casa ca asta, un adevarat palat, cu gradini, cu nuci batrani, asta reprezinta milioane ». »

Eroul realizeaza la un moment dat ca si-a uitat servieta cu partituri la una din ele, fapt ce demonstreaza lipsa sa de concentrare, adevarata sa « fire de artist » pe care o considera vinovata pentru aceasta. Se hotaraste sa se intoarca spre a o recupera. Drumul intre statii pe jos este marcat de o serie de semne care anunta intrarea eroului intr-o aventura. Gavrilescu isi motiveaza intrarea in casa tigancilor prin dorinta de a gasi si infrunta aventura. El asculta de un glas venit de dincolo, o voce care il chema staruitor sub umbra imbietoare a nucilor, parca un glas de dincolo, mergand masinal spre gradina tigancilor. Acolo il intampina o “neasteptata si nefireasca racoare”. Raceala pamantului ii va primi curand tot trupul. Se poate observa cu usurinta o oboseala atrupului si limbajul confuz al acestuia (“ramase o clipa derutat, zambind”, “inainta incet, cu capul lasat usor pe spate, privind crestetele inalte ale arborilor.”, “sovaie”,”Gavrilescu o urma fascinat: dar dupa cativa pasi se opri, parca ar fi vrut sa spuna ceva”).

El trece din real in ireal fara sa stie ca a parasit lumea comuna “de aici”pentru lumea vesnica “de dincolo”.

Eliade apeleaza si la limbaj spre a-si caracteriza, indirect, personajele. Astfel, prin repetarea propozitiei “Prea tarziu! Prea tarziu!” ,rostita identic la intrarea si la iesirea de la tiganci rasuna ca un ramas bun adresat realului, dovada a faptului ca el, oarecum, este constient de trecerea ireversibila a timpului.

Gavrielescu este de fapt o enigmal, el se pierde, intra in alt timp. Prin inovatie se poate declansa delirul, o apropiere de moarte, de piere a memoriei. Eliade vrea sa realizeze imaginea unui om mediocru, datorita pacatului initial ce se vrea plin de personalitate, si  ce-si alege modelul pe colonelul Lawrence.

In fata mortii constiinta are o activitate excesiva. Omul are revelatia ca viata i-a fost determinata de povara renuntarii la Hildegard, ce l-a transformat intr-un om nefericit, de unde apare si dorinta sa de a vorbi pentru a stopa mustrarile de constiinta.

Un aspect foarte interesant este faptul ca naratorul relateaza doar cat intelege si descopera Gavrilescu, fara a se si identifica cu el.

Gavrilescu nu are trasaturi fizice, insa este dominat de trasaturi ce incurajeaza aceasta confundare a planurilor si trecerea sa ,in mod inconstient, din plan in plan (distrat, vorbaret, politicos si curios), acestea fiind pastrate si chiar usor nuantate. El are o viata marcata de un esec, fapt ce ste echivalent pentru el- cu pierderea paradisului.

  • Baba este un personaj secundar al operei, ce poate simboliza cainele cu doua capete care pazea intrtarea in Infern ( din mitologia greaca), ea aparand in cadrul nuvelei doar la intrarea si iesirea lui Gavrilescu din locul numit « la tiganci ».
  • Tiganca, grecoaica si ovreica pot fi percepute ca cele trei Parce,  ce stabilesc destinul, cele trei gune, de care vorbesc mitologiile indiene, sau cele trei Mume, de care aminteste opera goetheana, aparitii fantomice, ce se arata din cand in cand profanilor, urmandu-si propriile cai pentru a-si face simtita prezenta : « odaia incepuse sa se lumineze intr-un chip misterios, ca si cum ar fi fost trase incet. Foarte incet, lasand sa patrunda treptat lumina dupa-amiezii de vara… nici o perdea nu se miscase, inainte de a da ochii cu cele trei tinere fete. »

       Cele trei fete,  sunt de o frumusete ireala, cum numai niste fiinte divine pot sa fie, de o tinerete exploziva, care le ofera un farmec aparte ; ele sunt intrupari, viziuni fantastice, care nu pot sa imbatraneasca : « Cea care facuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goala, foarte neagra, cu parul si ochii negri, era fara indoiala tiganca… A doua, si ea goala, dar acoperita cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb si stralucitor ca sideful… nu putea fi decat grecoaica. A treia, fara indoiala, era ovreica : avea o fusta lunga de catifea visinie, care-i strangea trupul pana la mijloc, lasandu-i pieptul si umerii goli, iar parul bogat, rosu aprins, era adunat si impletit savant in crestetul capului. »

       O imagine perfecta, pe care fiintele realului nu o pot avea. Dar Gavrilescu nu stie acest lucru, el considerand ca in fata lui se afla simple  simple fete tinere, surprinse intr-o secventa de timp favorabila.

  • Birjarul este un personaj secundar al nuvelei. Acest barbat fusese in tinerete dricar, adica ii traversa pe cei morti de pe taramul acesta pe celelalt taram, putand fi denumit chiar mesager al mortii. Acesta vorbeste cu incantare despre « marea trecere ».



















3.2. Valoare artistica


Opera “La tiganci”, scrisa de Mircea Eliade este, din punct de vedere artistic, minunat redactata.

Cu ajutorul figurilor de stil, el reuseste sa creeze intr-un mod remarcabil delirul personajului principal : prin repetitii el realizeaza ambiguitatea limbajului acestuia(« si ce gradina !… Ce gradina ! …», « umblu cu tramvaiul asta de trei ori pe saptamana », « sunt artist », « am suflet de artist »), epitetele(« inainta incet », « neasteptata, nefireasca racoare », « covoare groase si moi », « mare zambet », « trup nefiresc de alb »), personificarile (« crestetele inalte ale arborilor »), metaforele(« infinita tristete », « parfum sfios ») si comparatiile (« incepu sa se lumineze intr-un chip misterios, ca si cum perdelele ar fi fost trase », « trup stralucitor ca sideful », « se simti infasurat(…) ca si cum ar fi fost legat si impins intr-un sac ») ajuta la conturarea imaginii locului de « la tiganci » si totodata a nebuniei interioare a profesorului. Prin inovatie se poate declansa delirul, o apropiere de moarte, de piere a memoriei.

Naratorul relateaza doar cat intelege si descopera Gavrilescu, fara a se si identifica cu el, el fiind doar aluziv, de unde apare si ambiguitatea textului, interpretarea relativizata, discursul eliptic, discontinuu creat de Gavrilescu prin oscilarile lui intre real si fantastic. Deci, tehnica naratica este una inovatoare. Naratorul isi interzice orice interventie subiectiva in text. El nu poate da nici o explicatie intamplarilor , inainte de a fi gasita chiar de catre personaj si cum acesta nu intelege ce i se intampla autorul sugereaza prin cuvintele lui Hildegard ,semnificatia scenariului oniric. De aceea textul este ambiguu.

Limbajul folosit contine putine arhaisme (« salvarii », « pantec », « leoarca ») si forme populare ale cuvintelor « pana oi intra in bordei »), insa apar si numeroase neologisme (« iluzii », « derutat » , « partituri »).

Labirintul pe care-l parcurge eroul este un simbol intalnit si in literatura romantica(de exemplu, in « Sarmanul Dionis » de Mihai Eminescu). Cifra trei este un alt motiv folosit de Eliade in aceasta opera,ea aparand de cateva ori in cuprinsul nuvelei (de trei ori se plimba cu tramvaiul, de trei ori este rugat de fete sa le ghiceasca, de trei ori nu reuseste, se opreste de trei ori sa se clarifice). Cifra trei este primul numar fundamental considerat(de chinezi) perfect, expresie a totalitaii, a desavarsirii, avand chiar, la unele popoare, sensuri secrete. Ea, la poporul roman, reprezinta inceputul unei noi existente, fiind numarul nivelurilor fundamentale ale existentei omenesti(trecut, prezent si viitor).

       Faptul ca actiunea nuvelei se desfasoara pe parcursul a doisprezece ani, timp ce echivaleaza cu un an cosmic, ca si in « Noaptea de Sanziene », este un alt argument al tendintei lui Eliade catre mitic, atat in spatiu cand si in timp.




4. Parere personala


       Parcurgand opera « La tiganci » de Mircea Eliade am realizat-intr-un mod surprinzator de placut- cat de inventiva poate deveni mintea umana. Si mai mult : exista persoane ce chiar o folosesc ! Oricum, m-a impresionat profund modul in care Eliade si-a conceput nuvela.

       Din punctul meud e vedere, labirintul nu este numai unul fizic, situat in interiorul bordeiului « tigancilor », ci este si unul spiritual, format din oscilarile ce-l domina pe Gavrilescu, evadarea din acesta fiind sansa de supravietuire. El incearca sa se impotriveasca, insa ispita este prea mare, el realizand, in final,  chiar ca nu mai are nici un sens s-o faca (« Gavrilescu intelese ca nu va putea rezista mult »).

       Oarecum, acest chin interior mi s-a parut putin cam prea exagerat, mult prea fantastic- sa fim seriosi : ce om s-ar fi comportat asa ?! Doar, probabil, unul cu probleme mintale serioase. Si el, ca un adevarat « artist » parca nu-si merita asemenea poveste, asemenea viata. Deja fusese pedepsit ca traise departe de scumpa sa Hildegard. Probabil si Eliade sesizeaza acest lucru, caci ii ofera, in final, cateva momente de fericire : o iluzie a mortii alaturi de aceasta fiinta atat de draga lui.

       Eliade tinde, in gerenal, spre puritate, a sufletului, a locului si a timpului, spre « sacru si profan » si incearca sa-l salveze oarecum pe Gavrilescu de a trai in mediocritate, de a merge « de trei ori pe zi cu tramvaiul » si de a purta discutii banale cu niste calatori la fel de plictisiti ca el. Doar este un erou, nu ?