| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



                       Intamplari hazlii



       Despre viaţa lui Caragiale au circulat în trecut, în special anecdote ori amintiri cu caracter anecdotic. Aceasta nu înseamnă că cei care au înşirat diverse detalii, mai mult sau mai puţin sigure despre Caragiale berarul sau despre Caragiale umblând după împrumuturi s-au lăsat furaţi doar de pitorescul existenţei scriitorului.

       Anecdotele şi trăsăturile nesemnificative au servit adesea să accentueze trăsăturile la care critica burgheză a încercat să reducă personalitatea complexă a scriitorului-scepticismul, boemia etc. şi au mai servit să acopere fapte şi trăsături importante, menite să lumineze în cu totul alt mod portretul lui moral. De asemenea, la Junimea , în mijlocul odraslelor boiereşti, cu studii în Germania, Caragiale îşi accentua aceleaşi purtări de plebeu care l-au iritat atât de mult pe Titu Maiorescu.

       Se pretinde că la o conferinţă, în cae o ceată pusă la cale de Alexandru Macedonski, ar fi început să-l fluiere, Caragiale-prevenit se vede, scoase un ţignal din buzunar şi se fluiera pe întrecute cu publicul până îl potoli, apoi ieşi cu o încheiere superbă :-Da, domnilor, sunt satisfăcut. Conferenţiar fluierat de public s-a mai văzut, dar public fluierat de conferenţiar , nu cred.

       O altă anecdotă plină de farmec care circula pe atunci era asupra unei audienţe avută la rege: -Maiestate, o să vă rog să mă împrumutaţi cu omie de lei…

  • Regele nu împrumută, regele dă…
  • Da, dar Caragiale nu ia, Caragiale numai împrumută.

        Acesta e spiritul enorm care reuşeşte numai farsorilor geniali. Din categoria umorului crud face parte desigur şi propunerea pe care Caragiale, martor în 1895 la duelul Anton Bacalbaşa- Bogdanovici , o face ca adversarii să tragă cu pistolul de la zece paşi distanţă.

Discuţiile de la  Timpul au avut un câmp de preocupări mai larg . Caragiale îl zgândărea pe Eminescu prinzându-se în pizmă cu el- după presupunerea didactică a lui Ioan Slavici, pentru ca să-şi facă parte din comoara culturii poetului- pentru că se presupunea că I.L. Caragiale ar fi fost leneş la citit.

Voia, bunăoară, să se dumirească asupra filosofiei lui Kant, ale cărui scrieri nu era în stare să le citească.

Măi, îi zicea lui Eminescu, drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare a fi un mare moftangiu. Eminescu, indignat că îndrăzneşte să-l vorbească de rău pe Kant, pe care nu-l cunoaşte, se înteţea şi-I vorbea ceasuri întregi despre rostul ideilor lui în istoria filozofiei. Caragiale, ca să-l ţie mereu  cald, era totdeauna nedumerit şi pornit spre contraziceri.

       În redacţia ziarului Timpul domnea o atmosferă de muncă tăcută şi disciplinată, pe care din când în când o înveselea Caragiale, într-una din zile, se întâmplase ceva neobişnuit, ceva inedit, chiar în viaţa plină de monotonie şi banalitate a unei redacţii:

  • Auziţi voi, strigă plin de revoltă Eminescu , nimeni nu poate să distrugă veşnicia, care ca o torţă luminează poezia.

Caragiale : - Nu se poate Mihai , privind mirat la Eminescu peste ochelari. Nu se poate bre omule…

       -O fi, dar ce cunoşti tu Iancule din Magavad-Gita, se repezi dânsul spre Caragiale, întinzându-I sub ochi volumul din care încerca să traducă pentru rubrica Diverse a ziarului câteva versete budiste, cerute de paginator.

       -Mofturi, bă, mofturi: n-auzi tu, mofturi scrise pentru nebuni ca tine, se strâmbă Caragiale, aruncând cu dispreţ volumul.

       Atâta a trebuit, ca Eminescu să vocifereze şi mai strident, înfierbântându-se într-o discuţie academică, din care mucalitul de Caragiale ieşea totdeauna învingător.

               Caragiale era bun prieten şi de literatură dar şi de pahar cu Teleor, pe numele său adevărat, Dumitru Constantinescu, zis Teleormăneanu (Teleor) pentru că era din Teleorman, masiv ca înfăţişare , bonom, de o veselie molipsitoare, era poreclit Ţaţa. Într-o zi, Caragiale îi spune aşa, hodoronc-tronc:

               - Ţaţo, nu ştiu cum naiba, că mi-a venit o poftă grozavă să beau ceva. Ce zici ?

      -  Iancule, sunt omul tău!

         - Dar, mai întâi să facem o învoială. Ne oprim la o bodegă…intrăm..şi facem comanda în versuri. Plăteşte cel care va fi păcălit. Intrară ei, se aşezară la o masă, Caragiale bate în masă şi strigă chelnerul:

           - Chelner, dă-ne un lichior, că plăteşte Teleor!, dar, Teleor, cu o nemaipomenită prezenţă de spirit, răspunde mai inspirat ca niciodată: - Teleor, n-are parale, şi plăteşte Caragiale.

Un martor ocular a recompus cu umor propriu insistenţa şi capcana pe care a întins-o  C.D.Gherea, amicului său Caragiale , pentru a-I obţine colaborarea la revista sa Literatură şi ştiinţă . Scena se petrecuse, unde altundeva decât la Ploieşti, în restaurantul gării:,,  - Bine, bre omule, toţi la câţi m-am adresat mi-au dat câte ceva. De ce nu vrei să-mi dai şi tu o bucată?

         - Ce să-ţi dau, ce să-ţi dau? Cum crezi tu că are cineva chef de scris, când intră seara acasă şi foc nu, ciai nu, tutun nu?”

Gherea înţelesese cum devenea chestia şi, scoţând portofelul lui cam soios şi borţos , trase din el o mie sau poate două mii de lei, îi puse în mâna vorbitorului si-I zise:

           ,, - Na foc, na ciai, na tutun, de-acum scrie. Când îmi dai bucata ?”…După un timp Gherea îl reîntâlneşte pe Caragiale şi-I reproşază că acesta nu I-a mai dat articolul, la care marele satiric îi ripostă:

       ,, - Bine , mă, Costică, acum foc am, ciai am, tutun am- ce-mi trebuie să mai scriu, mă?” 


       Nenea Iancu obişnuia să se întâlnească deseori cu amicii săi , care nu erau puţini , la cunoscuta cafenea din Calea Victoriei, vizavi de Capşa, numită Café de la Paix, după celebra ei omonimă din Paris.

       La o masă stăteau patru amici- vorba favorită a lui nea Iancu, care era şi el unul dintre ei. Privind în aparenţă trecătorii, Teleor îi zise: - Iancule, tu care le ştii pe toate, că ai fost dascăl la vremea ta, lămureşte-mă , de ce şi-au botezat aştia prăvălia Café de la Paix în franţuzeşte, nu puteau să-I spună simplu româneşte : Cafeneaua păcii ?        

- Ei, şi tu, Ţaţo, de ce? De moftangii! Ca să se fălească şi ei ! Să-şi impresioneze clientela, de !

                       Aflând că nu este nici o asemănare între cele două cafenele, unul din ceilalţi doi oftează: - Ah, ce fericit aş fi, nene Iancule, să beau o cafea , cum o fi, frape sau la filtru, la adevărata Café de la Paix! Atât să stau şi eu la o masă de la Café de la Paix, cât să beau o cafea şi p-ormă să plec , da “ să ştiu c-am făcut-o şi p-asta!

                       - Fugi, mă, d-aici, că glumeşti, nu ştii ce spui, zise Caragiale maliţios. În cele din urmă, nenea Iancu îşi invită prietenii la Paris pe buzunarul lui, îi îmbarcă îi expresul Bucureşti- Paris , şi aflaţi în tren, prietenii îi mărturisesc că le-a fost frică să nu la facă o farsă, la care Caragiale le răspunde mefistofelic : Aia, mai târziu!

                         După trei zile şi trei nopţi de trăncăneală feroviară, iată-I în sfârşit pe cei trei la Paris. Cum ieşi din Gare de Lyon- poarta de intrare în Cetatea luminii, nenea Iancu ochi o trăsură, îi îmbarcă în ea şi porunci să-I ducă la Café de la Paix. În cafenea au fost comandate trei café-frappe, pe care bucureştenii le-au băut cu încetinitorul. Când Caragiale a văzut pe fundul paharelor că nu mai era strop de cafea în ele, a cerut nota de plată, fără să mai asculte văicărelile lor, care mai doreau să comande ceva, el le reproduce spusele lor .,,Atât să stau şi eu la o masă de la Café de la Paix, cât să beau o cafea şi p-ormă să plec, da “ să ştiu c-am făcut treaba asta ! N-aş mai dori nimic altceva! “

                        Caragiale nu se îndură de ei nici măcar să se plimbe prin oraş cu o birjă ca să vadă una, alta; la insistenţele lor, vrea încă să-I lase acolo şi să se întoarcă cu ce vor voi. Prietenii îi reproşază că este un om ciudat, că pesemne atunci când l-a ticluit pe Cănuţă om sucit , la el s-a gândit.

                       Văzându-I cum se văicăreau, îi apostrofează că şi-au făcut poftele pe banii lui şi acum iau la spăngi: ,,Aferim, copiii mei ingraţi! Aşa-mi trebuie dacă mi-am pus mintea cu doi damblagii lipsiţi de seriozitate! Ce deziluzie crasă! Şi eu care-mi pusesem în gând ca să vă car săptămâna viitoare după mine la Berlin ca să vedeţi o berărie nemţească … să beţi bere rece Pilsen şi să mâncaţi cremvuşti cu muştar şi kaisere calde… dar, v-aţi lins pe bot de Berlin, nu mai pupaţi!

  • Când ne iei la Berlin , nene Iancule, zău aşa…să trăieşti o mie de ani !
  • Ad calendas grecas!
  • Când vine asta?
  • La paştele cailor, nătărăilor!   

               Acestea sunt doar câteva din multele anecdote care au circulat pe seama lui        I.L.Caragiale , unele veridice, altele mai puţin veridice.




                               BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 


  1. Grigore Băjenaru- Mici povestiri despre oameni mari- Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981
  2. Marin Bucur-Opera vieţii- o biografie a lui I.L.Caragiale Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989
  3. George Călinescu- Istoria literaturii române de la origini până în prezent- Editura Minerva, Bucureşti, 1988
  4. Octav Minar Simfonie Editura Ploscaru, Bucureşti, 1991
  5. Silvian Iosifescu- Dimensiuni caragialiene Editura Eminescu, 1972


                   -        .