| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



Lucrare de diplomă - Drept civil


Tema:  Identificarea persoanei fizice după nume şi domiciliu


Cuprins

Introducere       

Titlul I:  Consideraţii generale privind  identificarea persoanei fizice             

       Capitolul 1Noţiunea identificării persoanei  fizice       

  1.          1. Noţiunea identificării persoanei fizice     

                     2. Mijloacele de identificare a persoanei fizice  

  1.        3. Note

Titlul II:  Numele

       Capitolul 1Noţiune şi caractere juridice

               1. Noţiune

  1. 2. Caracterele juridice ale numelui
  2. 3. Note

             Capitolul 2Numele de familie

1. Stabilirea, dobândirea numelui de familie

  1. 2. Modificarea numelui de familie
  2. 3. Schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie
  3. 4. Retranscrierea numelui de familie
  4. 5. Note

             Capitolul 3Prenumele

               1. Noţiune, rol şi caractere

               2. Stabilire, schimbare şi retranscriere


             Capitolul 4Pseudonimul şi porecla

1. Pseudonimul

             2. Porecla

             3. Note

Titlul III:  Domiciliul

         Capitolul 1Noţiune, caractere, importanţă, feluri

1. Noţiunea domiciliului

2. Note

          Capitolul 2Stabilirea, schimbarea şi dovada domiciliului de drept comun

1. Stabilirea domiciliului de drept comun

2. Schimbarea domiciliului de drept comun

3. Dovada domiciliului de drept comun

  1. 4. Note

          Capitolul 3Domiciliul legal

1. Reglementare juridică

2. Definiţie

3. Stabilirea domiciliului legal

4. Schimbarea domiciliului legal

5. Dovada domiciliului legal

6. Note


           Capitolul 4Domiciliul convenţional

1. Reglementare juridică

2. Definiţie

3.  Natură juridică

4. Note


          Capitolul 5Reşedinţa

1. Noţiune, caractere, importanţă

2. Stabilirea, schimbarea şi dovada reşedinţei

3. Note


Concluzii

         Note



Introducere

       Deşi lucrarea de faţă se intitulează Identificarea persoanei fizice după nume şi domiciliu, identificarea persoanei fizice, se realizează complet atât prin nume, cât şi prin domiciliu, cât şi prin starea civilă.

       Cele trei noţiuni se aseamănă, dar se şi diferenţiază între ele.                                                                                                                    

       Astfel toate trei sunt atribute sau mijloace juridice de individualizare a persoanei fizice, dar numele individualizează persoana fizică prin cuvântul sau cuvintele ce o identifică în societate; domiciliul se referă la identificarea în spaţiu a unei persoane fizice; starea civilă identifică persoana fizică prin calităţile personale având această semnificaţie. În plus, numele, domiciliul şi starea civilă sunt drepturi personal nepatrimoniale şi se găsesc într-o relaţie apropiată pentru că aparţin “aceleiaşi” persoane.

       Totuşi între noţiunile de nume şi respectiv de domiciliu pe de o parte şi noţiunea de stare civilă pe de alta parte există şi diferenţieri sau condiţionări.

       Astfel, felul filiaţiei care poate fi:  din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi, are incidenţă directă asupra stabilirii numelui de familie.

       Starea civilă are incidenţă şi asupra domiciliului, acesta fiind uşor observată în cazul domiciliului legal al minorului ca şi în cazul domiciliului soţilor.

            Cu toate că numele este trecut în actul de stare civilă, el nu face parte din starea civilă a persoanei fizice fiind distinct de aceasta. La fel nici domiciliul şi reşedinţa nu

sunt incluse în noţiunea de stare civilă.

       Dar pentru a nu desconspira prea mult cuprinsul acestei lucrări, încă de la întâiul ei cuvânt, să lăsăm paginile care urmează să se ocupe de problema identificării persoanelor fizice prin nume şi domiciliu.












Titlul I: Consideraţii generale privind identificarea persoanei fizice


Capitolul 1: Noţiunea şi mijloacele identificării persoanei fizice


1. Noţiunea identificării persoanei fizice

Definiţie

       Prin identificarea persoanei fizice, se înţelege individualizarea omului în raporturile juridice civile.


Natura juridică a identificării persoanei fizice

Identificarea persoanei fizice ca instituţie complexă este formată  din totalitatea normelor ce reglementează individualizarea omului în toate raporturile juridice la care participă.

              Din această instituţie aparţine dreptului civil, numai o parte, şi anume, cea formată din normele de drept civil care reglementează mijloacele de individualizare a omului în raporturile civile.


Necesitatea identificării persoanei fizice

Dintre cele trei elemente constitutive ale raportului juridic civil: subiectele, conţinutul şi obiectul raportului juridic, identificarea persoanei fizice vizează subiectele raportului juridic civil.

Identificarea omului este o necesitate generală pentru că individualizarea lui se realizează în toate raporturile juridice la care participă, adică în toate ramurile de drept.

Identificarea omului este în acelaşi timp şi o necesitate permanentă, pentru că de la naştere până moarte, el participă diferite raporturi juridice civile.        

       Necesitatea este şi de ordin general, obştesc în sensul că şi societatea este interesată ca fiecare component al ei să poată fi identificat în raporturile juridice la care participă.

       Necesitatea este, în sfârşit, şi personală sau individuală în sensul că fiecare om este interesat direct a se individualiza în raporturile juridice la care participă.


2.Mijloace de identificare a persoanei fizice

Enumerarea principalelor mijloace de identificare

       Principalele atribute sau mijloace de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliu şi starea civilă.                

       Dintre acestea numele se referă la numele de familie, prenumele şi pseudonim, acesta din urmă deosebindu-se de poreclă, iar domiciliu implică şi reşedinţa.

Sediul materiei

       Principalele acte normative ce formează, de lege lata sediul materiei sunt:

- pentru nume:

- Decretul nr.31 din 1954 art.nr.12.

- Codul familiei art.27, 28, 40, 62, 64. 

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, nr.25/1997 privind adopţia art.nr.21, 22

- Convenţia privind drepturile copilului

- pentru domiciliu şi reşedinţă

- Decretul nr.31/1954 art. 13, 14, 15

- Codul familiei art.42 , 43, 100, 103, etc.

- Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate.

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate art.8, 9, 10, 13, 14.

- Pactul internaţional privind  drepturile  civile şi politice ale omului

- Convenţia privind drepturile copilului

- Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, articolul nr.8

               - Protocolul nr.4 adiţional la această convenţie, articolul nr.2

- pentru starea civilă:

- Decretul nr.31/1954 articolele nr.22, 23, 24

- Codul familiei

- Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă

- Metodologia pentru aplicarea unitară a legii nr.119/1996 cuprivire la actele de stare civilă, emisă de departamentul pentru Administraţia Publică Locală şi Ministerul de Interne                           

- Convenţia privind drepturile copilului






Titlul II: Numele


Capitolul 1: Noţiune şi caractere juridice


1.Noţiune

Definiţie

       Legea nu defineşte în mod expres numele, deşi reglementează structura, stabilirea, modificarea şi schimbarea acestuia .Însă în doctrină numele este definit ca fiind cuvântul sau cuvintele care individualizează persoana fizică în societate1.

       Această definiţie nu e suficientă pentru că nu reflectă calitatea esenţială a numelui, aceea de a fi un drept personal nepatrimonial.

       Ţinând seama că în articolul nr.12 alineat 1 din Decretul nr.31/1954 se arată că orice persoană are “dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”, iar în articolul nr.7 punctul 1 din Convenţia privind drepturile copilului se arată că acesta “este înregistrat imediat după naşterea sa şi are de la această dată un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi în măsura posibilului, dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi crescut de aceştia” 2, poate fi definit numele ca acel atribut sau mijloc de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat în familie şi în societate, prin cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.


Structură

       Structura legală a numelui este stabilită de articolul nr.12 alin.nr.2 din Decretul nr.31/1954: “Numele cuprinde numele de familie şi prenumele”.


Terminologie

       Atât în doctrină cât şi-n legislaţie şi-n jurisprudenţă, termenul nume primeşte două accepţiuni:

- stricto sensu, prin acest termen se înţelege numai numele de familie desemnat şi prin expresia “nume patronimic”

- lato sensu, prin termenul nume, se desemnează atât numele de familie cât şi prenumele, acesta din urmă desemnându-se şi prin expresia “nume de botez”.


În terminologia arătată, numele nu se confundă nici cu pseudonimul, nici cu porecla.


Conţinutul dreptului la nume

Următoarele prerogative alcătuiesc conţinutul numelui:

  • dreptul de a purta sau de a folosi numele
  • dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui în actele de stare civilă sau de identitate
  • dreptul de a se opune la folosirea numelui de către o altă persoană, fără îndreptăţire.


2.Caracterele juridice ale numelui

Natura numelui, de drept personal nepatrimonial, serveşte la descinderea caracterelor juridice ale acestuia. Astfel,

caracterele numelui sunt:

  • opozabilitatea “ergo omnes”, care se referă la faptul că numele ca drept personal nepatrimonial este şi un drept absolut.
  • inalienabilitatea, în sensul că numele nu poate fi donat, “vândut”, înstrăinat. Atunci când sunt îndeplinite condiţiile legii, numele este transmis prin filiaţie, căsătorie, adopţie, dar titularul numelui nu este lipsit de acesta.
  • imprescriptibilitatea, în sensul că dreptul la nume este imprescriptibil atât extinctiv deci oricât ar dura neexercitarea lui, acest drept la nume nu se stinge, cât şi achizitiv, în sensul că dreptul la nume nu poate fi dobândit decât în condiţiile legii.
  • personalitatea, care reflectă strânsa legătură dintre nume şi persoana fizică care îl poartă, acesta putând fi exercitat numai personal, de către titular, nu prin reprezentare. Numai pentru minori se admite ca excepţie de la          acest principiu, reprezentarea în procedura schimbării pe cale administrativă a numelui acestuia.
  • universalitatea constă în faptul că toţi oamenii au dreptul la nume. În acest sens articolul nr.12 alineat nr.1 din Decretul nr.31/1954 prevede: “orice persoană are dreptul la nume stabilit sau dobândit potrivit legii”, iar articolul nr.7 punctul nr.1 din Convenţia privind drepturile copilului arată:   “copilul este înregistrat imediat după naşterea sa şi are de la această dată dreptul la un nume”.
  • legalitatea, reflectă condiţiile dobândirii, modificării şi schimbării numelui stabilite numai prin lege aşa cum menţionează articolul nr.12 din Decretul nr.31/1954.
  • unitatea, specifică numelui aceasta ilustrează că deşi alcătuit din numele de familie şi prenumele, totuşi acestea împreună individualizează aceeaşi persoană fizică.


3.Note

     1.Pentru asemenea definiţie a se vedea C.Stătescu,

Drept civil, 1970,pagina nr.107.

     2.În acelaşi sens, articolul nr.8 punctul nr.1 din

Convenţia privind drepturile copilului stabileşte că:

“Statele părţi se angajează să respecte drepturile copilului de a-şi păstra identitatea, inclusiv cetăţenia, numele său şi relaţiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege fără amestec”.



Capitolul 2: Numele de familie


1. Stabilirea, dobândirea numelui de familie

Reglementare juridică

       Stabilirea numelui de familie este cuprinsă în următoarele izvoare:

  • un izvor de drept civil care este reprezentat de articolul nr. 2 aliniatul nr. 1 din Decretul nr.975/1968 cu privire la nume, în care se arată : Numele de familie se dobândeşte prin efectul  filiaţiei în condiţiile prevăzute de Codul familiei”.
  • un izvor de dreptul familiei reprezentat de Codul familiei în al cărui articol nr. 62 se arată: Copilul din căsătorie ia numele de familie comun părinţilor . Dacă nu are un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite, caz în care numele se va  stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara la naşterea copilului, la serviciul de stare civilă . În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară, ascultând pe părinţi, va hotărî dacă copilul va purta  numele unuia dintre ei sau numele lor reunite .”

Articolul nr. 64 din Codul familiei arată : “ Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de  familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită .  În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi                  faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească  va da încuviinţare copilului să poarte numele  acestuia din urmă . Pentru cazul copilului                  recunoscut în  acelaşi  timp de ambii părinţi, se aplică dispoziţiile              articolului nr. 62 aliniatul nr. 2”.


La fel de importante ca articolele enunţate din Codul familiei, este şi articolul nr. 2 aliniatul ultim din Decretul nr. 975/1968 care arată : “ Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, se stabileşte prin decizie, de primăria comunei, oraşului, municipiului sau a sectorului municipiului Bucureşti în raza căruia a fost găsit copilul”.


Ipoteze şi soluţii de stabilire sau dobândire a numelui de familie

       Din textele legale care reglementează juridic dobândirea sau stabilirea numelui de familie, se desprind următoarele ipoteze de stabilire a numelui :


I Stabilirea numelui de familie a copilului din căsătorie

Pentru această ipoteză deosebim:

Părinţii au nume comun

       În această situaţie, copilul rămâne cu numele dobândit la naştere, numele comun soţilor. Acest nume comun poate fi cel al soţului dinaintea căsătoriei, cel al soţiei dinaintea căsătoriei ori numele format din reunirea numelor avute de soţi înaintea căsătoriei aşa cum prevede articolul nr.27 din Codul familiei.

       În practică în majoritatea cazurilor numele comun al soţilor este cel al bărbatului înaintea încheierii căsătoriei. Prin urmare, copilul va purta în acest caz, acelaşi nume cu cel al soţului respectiv. De aceea s-a exprimat şi părerea că, în această situaţie, copilul ar urma să dobândească numele propriu de familie al mamei, ca un copil din afara căsătoriei1.


Părinţii nu au nume de familie comun

       În acest caz, copilul poate dobândi, după învoiala părinţilor, fie numele soţului, fie numele mamei fie numele lor reunite.

       Acest nume astfel stabilit se declară la serviciul de stare civilă, cu ocazia naşterii copilului.

       În cazul în care părinţii nu se învoiesc cu privire la numele copilului, atunci va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistrării, în interesul copilului, după prealabila ascultare a părinţilor.

       Copilul nu va putea dobândi un nume de familie altul decât numele de familie al părinţilor, deci în afara prevederilor legale, nu există alte posibilităţi de determinare a numelui de familie a copilului nici pentru părinţi, nici pentru autoritatea tutelară.


II Stabilirea numelui de familie a copilului din afara căsătorie

Pentru această ipoteză deosebim mai multe situaţii:

Copilul îşi stabileşte filiaţia faţă de un singur părinte potrivit articolului nr.64 alineat 1 din Codul familiei

             În acest caz, copilul dobândeşte numele de familie al părintelui faţă de care a fost stabilit mai întâi filiaţia.

       Nimic nu se opune ca filiaţia să fie stabilită întâi faţă de tată ca în cazul recunoaşterii voluntare a copilului găsit.


Copilul îşi stabileşte filiaţia în mod succesiv faţă de ambii părinţi conform articolului nr.64 aliniat nr.2 Codul familiei

              Pentru acest caz, copilul are numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia mai întâi; dar legea mai dispune şi că instanţa judecătorească poate încuviinţa pe copil să poarte numele de familie al celuilalt părinte2.

       În legătură cu aplicarea acestei din urmă dispoziţii legale, se pot ivi mai multe probleme:

1. Copilul poate primi încuviinţarea de a purta numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit ulterior filiaţia, din partea instanţei judecătoreşti3.

2. Instanţa judecătorească nu este obligată să încuviinţeze copilului să poarte numele de familie al părintelui faţă de care acesta şi-a stabilit ulterior filiaţia,

dacă interesul copilului nu o cere. Interesul copilului este stabilit în numele legii şi nu este neapărat în sensul cereri pe care o face el instanţei.

3. Copilul poate cere încuviinţare pe calea unei acţiuni în justiţie de a purta numele părintelui faţă de care şi-a stabilit ulterior filiaţia.

Dacă recunoaşterea s-a făcut voluntar prin declaraţie la serviciul de stare civilă prin înscris sau testament care nu intervin în faţa instanţei judecătoreşti, copilul trebuie să introducă o acţiune pentru încuviinţarea de a purta numele părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia.

Astfel, copilul poate introduce o acţiune pentru stabilirea filiaţiei faţă de cel de-al doilea părinte care în practică, în majoritatea cazurilor este tatăl, putând solicita şi încuviinţarea instanţei judecătoreşti de a purta numele acestui părinte, acest capăt de cerere fiind accesoriu celui principal care priveşte stabilirea filiaţiei.

De asemeni copilul poate introduce după admiterea stabilirii filiaţiei şi dacă nu a cerut cu ocazia acţiunii de stabilire a filiaţiei şi capătul accesoriu mai sus menţionat pe calea unei acţiuni separate de acţiunea pentru stabilirea filiaţiei, încuviinţarea purtării de către copil al numelui celui de-al doilea părinte.

4. Instanţa judecătorească poate încuviinţa copilului să poarte numele părintelui faţă de care şi-a stabilit ulterior filiaţia, dar să nu adauge la acest nume, acel nume care îl avea anterior, pentru a forma un singur nume din reunirea acelor două nume.

5. Deşi încuviinţarea copilului de a purta numele părintelui, se face la cerere, instanţa judecătorească poate încuviinţa şi din oficiu aceasta, în cazul reclamantului din

acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.

Dacă filiaţia faţă de al doilea părinte s-a făcut prin recunoaştere, iniţiativa aparţine numai copilului care poate introduce o acţiune pentru a fi încuviinţat să poarte numele părintelui său.

În practica judecătorească s-a stabilit că un copil poate purta numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit ulterior filiaţia, dacă există în acest sens o hotărâre judecătorească4.

Instanţa judecătorească poate da această încuviinţare fără a fi necesară ascultarea autorităţii tutelare şi nici acordul părintelui al cărui nume ar urma să-l poarte copilul5.

Copilul din afara căsătoriei care a primit încuviinţarea în condiţiile arătate, de a purta numele de familie al celui de-al doilea părinte nu poate cere după căsătoria acestui părinte să poarte numele de familie pe care acest părinte la luat prin căsătorie6.




Copilul îşi stabileşte filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi conform articolului 64 alineat 3 Codul familiei

În acest caz se aplică prin asemănare articolul nr.62  alineat 2 din Codul familiei care se referă la numele de familie al copilului din căsătorie ai cărui părinţi nu au nume de familie comun.

Prin urmare, părinţii vor decide de comun acord dacă acel copil va lua numele de familie al unuia dintre ei sau numele lor reunite7.

Dacă părinţii nu se învoiesc va decide autoritatea tutelară de la domiciliul copilului, după ce va asculta pe părinţi.


III Stabilirea numelui de familie al copilului găsit cu părinţi necunoscuţi

       Articolul numărul 24 din legea nr119/1996 făcând referire la articolele 22 şi 23 din aceeaşi lege, care priveşte copilul găsit şi copilul abandonat, se pronunţă în sensul că numele de familie al unui asemenea copil se stabileşte pe cale administrativă de către primarul locului unde a fost găsit copilul, acesta având şi o totală libertate pentru a-i determina cuvântul care va constitui numele de familie al copilului.


2. Modificarea numelui de familie

Reglementare şi delimitare

Modificarea numelui de familie este reglementată de dispoziţiile articolului nr.12 aliniat nr.3 din Decretul nr.31/1954 care arată: ”Schimbarea în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este îngăduită decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege” şi de articolul nr.2 aliniat nr.1din Decretul nr.975/1968 care pretinde în privinţa numelui de familie, că “se modifică drept urmare a schimbării stării civile în condiţiile stabilite de Codul familiei.

Prin urmare, schimbările de stare civilă care pot determina modificarea numelui de familie pot fi grupate astfel:

        - schimbări în filiaţia persoanei fizice

        - schimbări generate de adopţie

        - schimbări determinate de instituţia căsătoriei





I Schimbări în filiaţia persoanei fizice

Ipoteza stabilirii filiaţiei copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi

       Pentru cazul copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, filiaţia şi numele se schimbă în consecinţa deciziei prin care primarul, potrivit articolului nr.24 din legea nr.113/1996 îi dă copilului găsit în această situaţie un nume.

              Totodată, dacă acestui copil găsit, născut din părinţi necunoscuţi i se stabileşte ulterior filiaţia faţă de unul dintre părinţi acesta devine copil din căsătorie, caz în care se aplică dispoziţiile articolului 62 din Codul familiei, sau copil din afara căsătoriei, după caz situaţie în care vor fi aplicabile dispoziţiile articolului nr.64 din Codul familiei.

Prin urmare, în prima situaţie arătată, copilul ia numele de familie comun al părinţilor iar dacă acesta nu există, va lua numele de familie al unuia dintre ei sau numele lor reunite, după învoiala părinţilor, iar în lipsa acesteia, după decizia autorităţii tutelare.

In cea de-a doua situaţie arătată, copilul ia numele de familie a unuia dintre părinţi faţă de care i s-a stabilit întâi filiaţia.

Dacă filiaţia se stabileşte ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa va putea încuviinţa copilului să poarte numele acestuia din urmă.

În situaţia în care copilul este recunoscut în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, se vor aplica dispoziţiile articolului nr.62 alineat nr.2, adică copilul va lua fie numele unuia dintre părinţi fie numele lor reunite, după cum va fi învoiala părinţilor sau, în lipsa acesteia, după decizia autorităţii tutelare.


Ipoteza stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte

Articolul nr.64 alineat nr.2 din Codul familiei prevede: “În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă”.

Stabilirea filiaţiei faţă de celălalt părinte nu conduce în mod obligatoriu la modificarea numelui de familie întrucât această modificare trebuie cerută fie într-un capăt de cerere accesoriu celui principal de stabilire a filiaţiei faţă de celălalt părinte fie printr-o cerere separată de cea prin care se cerea stabilirea filiaţiei faţă de cel de-al doilea părinte, după ce stabilirea acestei filiaţii fusese admisă în prealabil de către instanţa judecătorească.

Totodată instanţa judecătorească trebuie să dea încuviinţarea copilului de a purta numele de familie al celuilalt părinte, în funcţie şi de interesul copilului caz în

care poate exista situaţia ca acest interes al copilului să nu fie convergent cu încuviinţarea pe care acesta o cere instanţei şi prin urmare soluţia va fi respingerea cererii copilului de a purta numele celuilalt părinte, în consecinţă, numele de familie al copilului nesuportând nici o modificare. În concluzie, se cere ca instanţa să dea o hotărâre de încuviinţare a modificării numelui de familie.

În cazul în care copilul îşi stabileşte filiaţia în acelaşi timp faţă de amândoi părinţii se vor aplica dispoziţiile articolului nr.62 alineat nr.2 din Codul familiei privitor la numele de familie al copilului din căsătorie ai cărui părinţi nu au un nume de familie comun, astfel că, în funcţie de decizia părinţilor copilul va lua numele unuia dintre ei sau numele lor reunite, iar în cazul neînvoirii părinţilor, după ascultarea lor va decide autoritatea tutelară de la domiciliul copilului.


Ipoteza tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie

Putem deosebi mai multe situaţii:

1.Copilul s-a născut în timpul căsătoriei

  1. Dacă soţii au nume comun, copilul rămâne cu numele dobândit la naştere, numele comun soţilor care poate fi, potrivit articolului nr. 27 din Codul familiei, numele unuia dintre soţi înainte de căsătorie.

În această situaţie copilul rămâne cu numele mamei, luat la naştere, conform articolului nr.64 din Codul familie, iar tăgăduirea paternităţii nu produce efecte în privinţa numelui copilului.

În majoritatea cazurilor, numele comun al soţilor este cel al bărbatului înainte de încheierea căsătoriei iar copilul va purta acelaşi nume cu soţul respectiv. De aceea s-a exprimat şi părerea că, în acest caz, copilul ar urma să dobândească numele de familie al mamei la fel ca în cazul copilului din afara căsătoriei.

           b) Dacă soţii nu au nume comun deosebim:    

- copilul a luat la naştere numele soţului, caz în care tăgăduirea de paternitate va determina copilul să ia numele pe care mama l-a avut la naşterea sa;

- copilul a primit la naştere numele mamei sale, după tăgăduirea paternităţii, copilul din căsătorie rămânând cu  acelaşi nume;

- copilul a luat la naştere un nume format din reunirea numelor soţilor, caz în care după tăgăduirea paternităţii el rămâne în continuare cu acelaşi nume, deşi printr-o interpretare extinctivă a articolului nr.62 alineat 2 Codul familiei prevede ipoteza reunirii numelor părinţilor copilului ca nume comun care se aplică acestui copil, şi ipoteza articolului nr.64 alineat 1 care arată: ”Copilul din  afara căsătoriei dobândeşte numele de familie a aceluia  dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi  stabilită”, s-ar putea totuşi considera că acel copil va avea numele mamei sale din momentul naşterii lui.


2.Copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, dar s-a născut după desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei


a) În cazul desfacerii căsătoriei mama copilului poate rămâne cu numele dobândit din căsătorie în condiţiile articolului 40 Codul familiei sau va reveni la numele avut înainte de încheierea căsătoriei. După caz, pentru tăgăduirea paternităţii, copilul va lua numele pe care-l are mama sa la momentul naşterii lui, naştere ulterioară desfacerii căsătoriei. Prin urmare, copilul va lua fie numele mamei dobândit prin căsătorie fie numele mamei avut înainte de încheierea căsătoriei.

b) În cazul desfiinţării căsătoriei, soţia neputând rămâne cu numele dobândit prin căsătorie, va reveni la numele avut înainte de încheierea căsătorie atrăgând după sine, în cazul tăgăduirii paternităţii, ca şi copilul să ia acelaşi nume deoarece fiind născut după desfiinţarea căsătoriei, iar mama lui fiind primul părinte faţă de care a fost stabilită filiaţia, vor fi aplicate dispoziţiile articolului 64 alineat nr.1 din Codul familiei.



3.Conflictul de paternitate

       În cazul unui copil din căsătorie a cărui paternitate se tăgăduieşte, reapare de drept cealaltă paternitate, copilul fiind considerat tot din căsătorie, adică din căsătoria în care a fost conceput, caz în care numele copilului va fi stabilit în raport de prima căsătorie.

       Cum de cele mai dese ori soţul din prima căsătorie şi

soţia din cea de-a doua căsătorie au nume diferite, copilul va lua numele conform articolului nr.62 alineat 2 din Codul familiei pentru că este copil din căsătorie. Deci el va putea lua, conform înţelegerii părinţilor fie numele unuia dintre ei avut înainte de încheierea căsătoriei lor, fie numele lor, de dinaintea căsătoriei, reunite, iar dacă părinţii nu se înţeleg va decide autoritatea tutelară.

       În practică, deoarece de cele mai multe ori părinţii nu se înţeleg, copilul va lua numele pe care mama l-a avut în momentul naşterii lui.

       Dacă soţul din prima căsătorie şi soţia din cea de-a doua căsătorie au acelaşi nume, caz datorat faptului că soţia a rămas în urma încetării sau desfacerii căsătoriei cu numele soţului, copilul va lua numele comun al părinţilor.

       Dacă în cazul conflictului de paternitate, după ce s-a tăgăduit paternitatea din cea de-a doua căsătorie s-a făcut acelaşi lucru şi cu prima căsătorie, copilul devine din afara căsătoriei luând numele conform acestei situaţii adică numele mamei sale.

       Dacă după tăgăduirea paternităţii se stabileşte paternitatea faţă de alt bărbat, se aplică articolul nr.64 alineat nr.2 din Codul familiei care arată că “instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă”.        


Ipoteza contestării sau anulării recunoaşterii de filiaţie

1. Admiterea acţiunii în contestare a recunoaşterii de paternitate poate avea ca efecte înlăturarea retroactivă a filiaţiei stabilită prin acea recunoaştere, ceea ce determină şi modificări ale numelui copilului. Astfel se disting mai multe situaţii:

  • copilul nu are stabilită filiaţia faţă de mamă, caz foarte rar întâlnit în practică, dar în care copilul revine la numele avut anterior celui dobândit ca urmare a recunoaşterii de paternitate, adică la numele stabilit de autoritatea tutelară9;
  • copilul are stabilită filiaţia faţă de mamă, caz în care urmează a reveni la numele mamei.

Dacă numele mamei este schimbat pe cale administrativă, copilul nu poate lua numele mamei schimbat, iar admiterea contestării recunoaşterii de paternitate înlătură posibilitatea pentru copil de a purta în continuare numele celui care-l recunoscuse, caz în care copilului i se poate încuviinţa tot pe cale administrativă să aibă acelaşi nume cu mama lui.

Dacă numele mamei se schimbă ca urmare a schimbării stării civile prin căsătorie copilul nu poate lua numele actual al mamei dacă acesta este numele soţului sau este format din numele lor reunite.

       Pentru situaţia în care mama îşi modifică numele ca urmare a schimbării stării civile prin divorţ în sensul că în urma divorţului ar avea un nume diferit de cel purtat în timpul căsătoriei acesta din urmă fiind comun şi copilului înainte de recunoaştere, copilul nu mai poate lua numele actual al mamei adică numele de după divorţ.

       În toate aceste cazuri va reveni la numele de familie pe care l-a avut înainte de cel pe care l-a dobândit ca urmare a recunoaşterii de paternitate.

       Copilul deşi are stabilită filiaţia numai faţă de mamă, poate avea, prin urmare, nume diferit de cel al mamei sale.

       În mod asemănător cu admiterea contestării recunoaşterii de paternitate şi admiterea contestării recunoaşterii filiaţie faţă de mamă înlătură cu efect retroactiv legătura de filiaţie pe care o stabilise acea recunoaştere având consecinţe privitoare şi la numele copilului.

       Astfel, acesta va căpăta numele de familie avut anterior recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă, adică numele stabilit de autoritatea tutelară dacă nu şi-a stabilit filiaţia copilul faţă de nici unul dintre părinţi, sau numele de familie stabili prin recunoaşterea paternităţii, dacă aceasta  s-a realizat înainte de recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă.


2. Nulitatea sau anularea recunoaşterii de paternitate produc aceleaşi efecte, care au loc atât pentru viitor cât şi pentru trecut, până la data recunoaşterii.

       În consecinţă, recunoaşterea lovită de nulitate, fie ea absolută sau relativă, se consideră că nici nu s-ar fi produs această recunoaştere şi ca urmare copilul are aceeaşi situaţie juridică pe care a avut-o înainte de data recunoaşterii.

       Aceste efecte se răsfrâng şi asupra numelui copilului în mod similar cu contestarea recunoaşterii de paternitate.

       Aceeaşi este situaţia şi pentru cazul nulităţii sau anulării recunoaşterii de maternitate.

       Prin urmare, atât în cazul contestării cât şi în cel al anulării de filiaţie atât faţă de tată cât şi faţă de mamă, copilul tăgăduirea de paternitate va determina copilul să ia se va afla într-una din situaţiile de stabilire a numelui de familie aplicându-i-se regulile corespunzătoare respectiv pentru ipoteza copilului din căsătorie, ipoteza copilului din afara căsătoriei ori ipoteza copilului găsit, din părinţi necunoscuţi.


II Schimbări generate de adopţie privind numele de familie

       Pentru analizarea modificărilor numelui de familie generate de adopţie se pot distinge trei ipoteze:

       - încuviinţarea adopţiei

       - desfacerea adopţiei

       - anularea adopţiei


Ipoteza încuviinţării adopţiei

       Noua reglementare a adopţiei o constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.25 din 1997, care renunţă la adopţia cu efecte restrânse prezentă în vechea reglementare, referindu-se la un singur fel de adopţie, adopţia cu efecte depline adică adopţia cu efectele unei filiaţii fireşti.

       Adoptatul dobândeşte prin adopţie numele de familie al adoptatorului.

       În cazul adopţiei făcută de doi soţi cu nume comun, adoptatul dobândeşte acest nume.

       Aceeaşi este soluţia pentru cazul în care un soţ adoptă copilul celuilalt soţ, ambii soţi având nume comun.

Dacă soţii nu au nume de familie comun, adoptatorii se vor învoi cu privire la numele pe care adoptatul să îl poarte, numele unuia dintre adoptatori sau numele lor reunite.

       Acest nume trebuie declarat la încuviinţarea adopţiei prevede articolul nr.21 alineat nr.1 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.25/1997.

       Dacă adoptatorii nu cad la învoială cu privire la numele adoptatului, va decide instanţa conform articolului nr.62 alineat nr.2 din Codul familiei, aplicat prin analogie.

       În toate cazurile, hotărârea de încuviinţare a adopţiei trebuie să arate numele de familie pe care urmează sa-l poarte adoptatul.

       Dacă soţii adoptatori îşi schimbă numele de familie, adoptatul minor dobândeşte şi el numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă soţii sau înţeles în acest sens şi s-a făcut cerere de schimbare a numelui minorului.

       Dacă părinţii adoptatori nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, va decide autoritatea tutelară.

       Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care unul dintre soţii adoptatori îşi schimbă numele de familie10.

       Pentru situaţia soţului care are nume comun cu celălalt soţ, dar este adoptat în timpul căsătoriei, acesta va rămâne în continuare cu numele comun, fără să dobândească numele adoptatorului.

       Numai când celălalt soţ consimte, soţul adoptat

poate dobândi numele de familie al adoptatorului.

       Dacă soţul adoptat rămâne cu numele comun, iar căsătoria se desface prin divorţ, acel soţ nu va lua numele pe care l-a avut înainte de căsătorie în sensul articolului

nr.40 alineat nr.3 din Codul familiei, ci va lua numele adoptatorului, deoarece trebuie să dispară toate numele rudeniei fireşti11.


Ipoteza desfacerii adopţiei    

       Actuala reglementare, adică Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.25/1997, nu mai prevede expres efectele desfacerii adopţiei. Doar articolul nr.22 alineat nr.3 al ordonanţei arată: “ instanţa se va pronunţa cu privire la numele copilului după desfacerea adopţiei”.

       Pentru această ipoteză rămâne valabilă vechea reglementare astfel că efectele desfacerii adopţiei se produc numai pentru viitor, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat desfacerea adopţiei.

       Privind numele, adoptatul va pierde numele de familie dobândit prin adopţie, redobândind totodată numele avut înainte de încuviinţarea adopţiei.

       Există şi posibilitatea păstrării numelui ce fusese dobândit prin adopţie numai pentru motive temeinice când instanţa judecătorească va putea acorda adoptatului încuviinţarea păstrării acestuia.


Ipoteza anulării adopţiei

       Articolul nr.22 alineat nr.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.25/1997 prevede: “Adopţia este supusă, potrivit legii anulării şi desfacerii”.

       De lege lata, în lipsa unui text expres pentru această ipoteză este aplicată vechea reglementare.

       Indiferent că nulitatea este absolută sau relativă, efectele se produc atât pentru viitor, cât şi pentru trecut.

       Privind numele, doctrina şi jurisprudenţa în lipsa unor dispoziţii legale, admit că adoptatorul redobândeşte numele avut înainte de adopţie, fără posibilitatea păstrării numelui dobândit prin adopţie.


III Schimbarea numelui de familie determinat de căsătorie

Ipoteza încheierii căsătoriei

       Cu ocazia încheierii căsătoriei soţii trebuie să declare delegatului de stare civilă numele convenit, până la încheierea căsătoriei.

       Dacă n-au declarat până la acest moment numele pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei se consideră că au înţeles să-şi păstreze fiecare numele de familie.

       În timpul căsătoriei, soţii sunt datori să poarte numele declarat cu ocazia încheierii acesteia atâta timp cât nu l-au schimbat în condiţiile legii.

       Potrivit articolului nr.8 din Decretul nr.975/1968 referitor la schimbarea numelui şi prenumelui, modificarea numelui unei persoane căsătorite, nu implică şi schimbarea numelui celuilalt soţ.

       În cazul în care soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei numele comun pe care l-au declarat delegatului de stare civilă, fiecare dintre ei nu va putea cere schimbarea acestuia pe cale administrativă decât cu consimţământul celuilalt soţ, în conformitate cu articolul

nr.28 Codul familiei.

       Cu privire la numele pe care soţii l-au ales să-l poarte în timpul căsătoriei, există trei posibilităţi:

- ca fiecare dintre soţi să-şi păstreze numele avut înainte de căsătorie;

- să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei ca nume comun, numele unuia dintre ei;

           - să poarte amândoi după încheierea căsătoriei, ca nume comun numele soţilor reunite;

       Numele comun nu se poate schimba pe calea unei acţiuni în rectificare a actului de căsătorie dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legii12.

       Soţul supravieţuitor care rămâne cu numele comun din timpul căsătoriei, nume care a fost al celuilalt soţ se bucură de cele trei posibilităţi, menţionate mai sus, cu privire la numele stabilit, în caz de recăsătorie.

       Astfel, el poate conveni cu celălalt soţ să aibă nume comun pe acela cu care a rămas după încetarea prin deces a primei căsătorii, sau un nume comun format din unirea numelor de familie avute de soţi înainte de căsătorie, sau să aibă ca nume comun, pe cel al soţului din căsătoria subsecventă.

       În cazul în care în căsătoria încetată prin deces, soţul supravieţuitor a dobândit ca nume comun unirea numelor de familie avute înainte de această căsătorie a celor doi soţi, iar soţul supravieţuitor se recăsătoreşte, în noua căsătorie numele comun poate fi: numele soţului din căsătoria subsecventă; numele soţului supravieţuitor dobândit în căsătoria anterioară format din reunirea numelor de familie a soţului supravieţuitor cu cea a soţului decedat; numele reunite soţului din căsătoria subsecventă cu cel al soţului supravieţuitor, care, la rându-i este compus din numele pe care soţul supravieţuitor l-a avut înainte de prima căsătorie, la care se adaugă şi numele celuilalt soţ din prima căsătorie.        

       Pentru aceleaşi motive soţul divorţat care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei desfăcute, se poate învoi în cazul recăsătoririi, să poarte acest nume cu noul soţ sau să aibă ca nume comun cu acesta, numele lor reunite.

       Aceste posibilităţi în privinţa numelui soţilor nu sunt permise. Nu este permis spre exemplu, ca unul dintre viitorii soţi să-şi păstreze numele iar celălalt să adauge la numele său şi numele celuilalt soţ, ori ca amândoi soţi sau numai unul dintre ei să-şi adauge un nume pe care nici unul dintre aceştia nu l-a avut înaintea încheierii căsătoriei.

       Înţelegerea soţilor cu privire la numele pe care-l vor purta în căsătorie este irevocabilă13.


Ipoteza divorţului

       Potrivit articolului nr.40 alineat nr.3 din Codul familiei, fiecare dintre foştii soţi în caz de divorţ redobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei.

       În situaţia în care, înainte de a se încheia căsătoria care a fost desfăcută prin divorţ, un soţ a purtat numele de familie al soţului decedat dintr-o căsătorie anterioară sau numele fostului soţ dintr-o căsătorie anterioară încetată prin divorţ, el va lua acel nume şi nu pe cel de dinaintea primei căsătorii.

       Potrivit cu articolul nr.40 alineatele nr.1 şi nr.2 din Codul familiei soţii se pot învoi ca acela dintre ei care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ să păstreze acest nume şi după desfacerea căsătoriei cu condiţia ca instanţa să ia act de această învoială cu ocazia hotărârii de divorţ şi nu ulterior.

       Aceste limite nu pot fi depăşite prin înţelegerea soţilor. Astfel este nulă înţelegerea prin care, după ce căsătoria a fost desfăcută, soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ poartă după desfacerea căsătoriei, atât numele celuilalt soţ cât şi numele lui de dinaintea căsătoriei.

       Dacă soţii nu se înţeleg în această privinţa, instanţa, pentru motive temeinice poate să încuviinţeze soţului respectiv, să-şi menţină numele luat la încheierea căsătoriei14.

       Dacă nu a intervenit o învoială sau instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele pe care îl avea înainte de căsătorie.

       Modificarea numelui prin divorţ survine în situaţiile când:

- la încheierea căsătoriei, soţii se învoiesc să poarte la numele comun, numele lor reunite;

- pentru soţul care a luat ca nume de familie numele celuilalt soţ;

       Pentru situaţiile în care soţii şi-au păstrat numele lor dinaintea căsătoriei sau când numai un soţ a luat numele de familie al celuilalt, nu se pune nici o problemă a modificării numelui de familie prin divorţ deoarece, prin încheierea căsătoriei, aceştia nu au suferit vre-o modificare a numelui de familie.


Ipoteza încetării căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi

       Căsătoria încetează în următoarele situaţii:

              - prin moartea unuia dintre soţi;

- prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi;

- prin recăsătorirea soţului celui care fusese declarat mort;

       În cazul morţii unuia dintre soţi, căsătoria care încetează nu este reglementată expres de textele legale în privinţa numelui soţului supravieţuitor, dar în doctrină şi jurisprudenţă a existat o controversă pe această temă, controversă care s-a finalizat cu părerea dominantă că moartea nu produce nici un efect asupra numelui de familie al soţului supravieţuitor dacă acesta luase la căsătorie, numele de familie al soţului decedat.

       Astfel, soţul supravieţuitor va purta în continuare numele de familie al soţului decedat15 putând chiar, în cazul recăsătoririi, să-l dea ca nume de familie în căsătoria subsecventă.

       Aceleaşi efecte privind numele se produc şi în cazul declarării judecătoreşti a morţii unuia dintre soţi cu menţiunea că data de la care încep să curgă aceste efecte este data morţii stabilită prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte după cum prevede şi articolul nr.18 din Decretul 31/1954.


Ipoteza nulităţii căsătoriei

       Cauzele de nulitate absolută sunt:

- căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind vârsta matrimonială după cum arată articolul nr.4 şi nr.19 din Codul familiei;

căsătoria este încheiată de o persoană care este deja căsătorită după cum prevăd articolele nr.5 şi nr.13 din Codul familiei;

- căsătoria este încheiată între persoane care sunt rude de grad prohibit de lege conform articolelor nr.6 şi nr.19 din Codul familiei;

- căsătoria este încheiată de cel care adoptă sau rudele lui pe de o parte şi cel adoptat ori rudele acestuia pe de altă parte, fiind aplicabile dispoziţiile articolului nr.13 din Codul  familiei şi dispoziţiile articolului nr.1 din Ordonanţa de urgenţă a          Guvernului nr.25/1997;

- căsătoria este încheiată de alienatul sau debilul mintal aşa cum prevăd articolele nr.9 şi nr.19 din Codul familiei;

-  căsătoria este încheiată fără respectarea prevederilor articolului nr.16 şi nr.19 din Codul familiei;

              -  incompetenţa delegatului de stare civilă;

              -  căsătoria fictivă;

              -  căsătoria între persoane de acelaşi sex;


Cauzele de nulitate relativă sunt:

              - viciile de consimţământ;

              - eroarea asupra identităţii fizice a celuilalt soţ;

              - doliul;

       - violenţa;

       Nulitatea căsătoriei produce efecte asupra numelui de familie în sensul că soţii îşi dobândesc numele avute înainte de încheierea căsătorie.

       Soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ,  nu-l poate menţine după desfiinţarea căsătoriei, deoarece nu există o dispoziţie legală care să permită aceasta, iar când legea a vrut ca anumite prevederi din materia divorţului să se aplice, prin asemănare şi în cazul nulităţii căsătoriei, a spus-o expres16.

       În cazul căsătoriei putative care chiar dacă este nulă sau anulată produce totuşi unele efecte pentru soţul de bună credinţă, pentru nume, chiar dacă ambii soţi sunt de bună credinţă sau numai unul dintre ei este de bună credinţă, efectul este acelaşi.

       În concluzie, soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ nu-l poate menţine după declararea nulităţii căsătoriei chiar dacă este de bună credinţă sau amândoi sunt de bună credinţă.


3. Schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie

Reglementare

       Atât procedura cât şi condiţiile schimbării numelui de familie pe cale administrativă sunt stabilite prin Decretul nr.975 din anul 1968 cu privire la nume.


Definiţie

       Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă desemnează înlocuirea numelui de familie cu un alt nume de familie, la cerere, prin decizie administrativă.

       Articolul nr.2 din Decretul nr.975 din anul 1968 prevede: “Numele poate fi schimbat pe cale administrativă” ceea ce ilustrează că dreptul de a cere schimbarea numelui pe cale administrativă este recunoscut persoanelor fizice prin dispoziţie legală.


Procedură

       Atât pentru nume cât şi pentru prenume este o singură procedură de schimbare pe cale administrativă.

       Procedura se declanşează cu cererea făcută de cetăţenii români şi apatrizi.

       În timp ce majorul întocmeşte singur şi personal cererea, pentru minorul sub paisprezece ani cererea este întocmită de părinţi sau tutore, iar în cazul la care tutorele este cel ce întocmeşte cererea, este necesară pentru această acţiune, aprobarea autorităţii tutelare.

       Pentru minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani, cererea va fi semnată şi de el.

       Pentru interzisul judecătoresc, cererea este făcută de tutore cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

       Schimbarea numelui de familie al minorului, poate fi cerută odată cu schimbarea numelui de familie al părinţilor sau separat de aceştia pentru motive temeinice.

Dacă soţii s-au învoit ca pe timpul căsătoriei să poarte un nume de familie comun, în cazul schimbării acestui nume e necesar consimţământul celuilalt soţ.

            Dacă soţii nu au un nume comun sau au, dar numai unul dintre ei doreşte să-l schimbe pe cale administrativă, schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi, nu implică schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ.

            Această schimbare a numelui de familie se înscrie pe marginea actului de naştere sau căsătorie, după caz, printr-o menţiune.

           Cererea motivată se depune la primăria domiciliului fiind însoţită de acte precum:

- copii certificate sau legalizate ale certificatului de stare civilă;

- înscrisul care conţine consimţământul celuilalt soţ când acesta se cere;

            - copia de pe decizia de aprobare a autorităţii tutelare când se cere;

            - orice alt act considerat util;

       Cererea de schimbare a numelui se publică în extras cu grijă pe cheltuiala solicitantului în Monitorul Oficial al României partea a III-a cu excepţia numelor formate din expresii indecente, ridicole sau transformate prin traducere sau în alt mod.

       În termen de 30 de zile de la publicare, persoanele interesate în scris şi motivat pot face opoziţie care se depune la aceeaşi primărie.

       Primăria, prin organele poliţiei înaintează Inspectorului General al Poliţiei, cererea actele însoţitoare şi eventualele opoziţii.

Inspectoratul General al Poliţiei care este competent să soluţioneze cererea, verifică dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, apreciază temeinicia cererii şi opoziţiile şi dă o decizie motivată de administrare sau de respingere a cererii în termen de 60 de zile de la primire dosarului.

       Dacă decizia e de admitere a cererii de schimbare a numelui de familie, copia deciziei se transmite primăriei la care a fost înregistrată cererea.

       Primăriei îi revine obligaţia să înştiinţeze pe solicitant şi să elibereze o copie după plata taxei de timbru17.

       Decizia de admitere a schimbării numelui pe cale administrativă se trece într-o menţiune pe marginea actului de naştere, prevede articolul nr.15 Decretul 975/1968.

       Efectele schimbării numelui constă în aceea că solicitantul va purta numele prevăzut în decizia de la data înscrierii pe marginea actului de naştere, a schimbării numelui pe cale administrativă, într-o menţiune.

       Dovada schimbării numelui se va face cu decizia de admitere a cererii sau cu certificatul eliberat pe baza acestei decizii conform articolului nr.16 din Decretul 975/1968.

       Dacă decizia este de respingere a schimbării pe cale administrativă a numelui de familie, acesta se comunică solicitantului care în termen de 30 de zile poate cere la Ministerul de Interne contestarea deciziei.

       De asemenea, el poate face o nouă cerere de schimbare a numelui numai dacă au intervenit motive noi sau au încetat cauzele care au justificat o opoziţie.


4. Retranscrierea numelui de familie

Reglementare şi definirea

       Reglementată de dispoziţiile articolului nr.19 din Decretul nr.975/1968, retranscrierea numelui de familie se deosebeşte de schimbarea numelui pe cale administrativă, retranscrierea fiind operaţie care se referă la persoanele pentru care numele de familie a fost înregistrat în actele de stare civilă, dar precizându-se tradus în altă limbă decât cea maternă sau cu ortografia altei limbi.

       Persoanele aflate într-o astfel de situaţie, pot cere înscrierea numelui de familie retradus sau cu ortografia limbii materne, solicitând o menţiune pe aceste acte atât la rubricile privind titularii cât şi la cele referitoare la părinţii lor.


Procedura

       Cererea de retranscriere, întocmite de persoanele în cauză se depune la primărie unde se păstrează registrele de stare civilă privind aceste persoane.

       În baza aprobării cererii de către primar, se efectuează menţiunea pe marginea actelor de stare civilă respective.

       Efectele aprobării se pot extinde şi asupra copiilor minori şi asupra celuilalt soţ dacă găsindu-se în această situaţie, nu au numele de familie comun, dar numai cu consimţământul celuilalt soţ.

       Înscrierea  retranscrierii se comunică organului local de poliţie în raza căruia are domiciliul solicitantul.

Dacă cererea de transcriere a numelui de familie este respinsă de primar, solicitantul poate face plângere la judecătoria locului de domiciliu în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei de respingere.

       În baza articolului nr.19 din Decretul nr.975/1968, jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul că din punct de vedere teritorial, instanţa competentă să soluţioneze cauza este cea a locului de domiciliu a petiţionarului.

       Totuşi dispoziţia articolului nr.19, nu are caracter absolut, ci constituie o dispoziţie legală de favoare în sprijinul titularului dreptului la care acesta poate renunţa conform principiului disponibilităţii18.

       Dacă cererea de retranscriere a fost admisă, se recunoaşte dreptul celor interesaţi de a face contestaţie la judecătorie în termen de un an de zile de la admitere cererii.


5. Note

        1. Traian Ionaşcu - “Drept civil pentru facultăţile de ştiinţe juridice” - partea a II-a “Persoanele”, Bucureşti, 1959, litografiat, pagina 68.

       - Tribunalul Arad decizia civilă nr.664 din 13 august 1968 cu nota Ion Hepcal în” Revista Română de Drept”, 1969, pag 152.

        2. Încuviinţarea ca un copil din afara căsătoriei să poarte numele celuilalt părinte, nu este posibilă decât ca urmare a stabilirii filiaţiei faţă de acesta prin recunoaştere sau pe cale judecătorească conform deciziei civile nr.464 a Tribunalului Suprem din 26 martie 1931 publicată în “Revista Română de  Drept” nr.11 în 1981, pagina 46.

        3. În cazul în care, pârâtul, în acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, recunoaşte că este tatăl copilului, nu se impun casarea cu trimitere, deci se va admite recursul declarat de organul procuraturii, sentinţa atacată modificându-se în sensul încuviinţării minorului să poarte în viitor numele tatălui pârât. Vezi decizia civilă nr.583 a Tribunalului Judeţean Hunedoara din 20 iunie 1986, publicată în “Revista Română de Drept” nr.1, 1987, pagina 69.

        4. Tribunalul Suprem, decizia civilă nr.153 din 10 februarie 1961 în “Jurnal Naţional” nr.2,1963, pagina 150.

        5. Fostul Tribunal Suceava, decizia nr.7 din 3 ianuarie 1963 în   “Jurnal Naţional” nr.10, 1963, pagina 123.

  1. Tribunalul regional Crişana, decizia civilă nr.935                             

din 11 mai 1962 în “Jurnal Naţional”, 1963, pagina 127, cu nota Beleia Dumitru.

  1. Tribunalul Suprem, decizia civilă nr.446 din 12

martie 1986, în “Revista Română de Drept” nr.1, 1987, pagina 70.

  1. În sensul articolului nr.18 alineat nr.3 din legea părinţilor care nu au nume de familie comun, va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistrării, iar în sensul articolului nr.24  din legea nr.119/1996 articol privind copilul găsit sau abandonat, va decide primarul localităţii unde se înregistrează naşterea copilului.
  2. Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care şi-a stabilit întâi filiaţia potrivit articolului nr.64 alineat nr.1 din Codul familiei. De aici rezultă:  copilul a luat numele de familie

al tatălui care l-a recunoscut.                                                                 

             Înainte de recunoaştere, numele copilului a fost stabilit de autoritatea tutelară deoarece avea ambii părinţi necunoscuţi, potrivit cu articolul nr.2 alineat nr.2 din Decretul nr.975 din 23 octombrie 1968 cu privire la nume.                              

             Dacă nu se cunosc numele de familie şi prenumele copilului, acestea se stabilesc prin dispoziţie de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea conform articolelor:

    - nr.24 din legea nr.119/1996;

    - nr.18 alineat nr.3 din legea nr.119/1996, care pentru         

      copilul din căsătorie foloseşte formularea “autoritatea

      administraţiei publice”.

         10. Ion P. Filipescu “Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate”, editura All Educational S.A., 1997, Bucureşti pagina nr.57.

         11.  Ion P. Filipescu “Tratat de dreptul familie”, editura All  Educational S.A., 1998, Bucureşti pagina nr.449.

         12. Tribunalul Suprem, decizia civilă nr.159 din 5 februarie 1960 din Culegerea de Decizii, 1960, paginile 75, 76, 77.

           O situaţie specială este aceea în care numele de familie a fost înregistrat, tradus în altă limbă decât cea maternă  sau cu ortografia altei limbi. În această situaţie se poate cere înscrierea numelui prin menţiune, retradus ori cu ortografia limbii materne.

            Pentru această înscriere nu e necesar consimţământul celuilalt soţ decât dacă înscrierea produce efecte pentru celuilalt soţ sau în privinţa copiilor minori.

           13. În acest sens este decizia civilă nr.885/1985 a Tribunalului judeţean Hunedoara din “Revista Română de Drept” nr.6/1986, pagina nr.70.

           14. Prin noţiunea de motive temeinice se înţelege orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soţ în timpul căsătoriei, în interes care poate fi moral sau material. Tribunalul Suprem, decizia civilă nr.467 din 4 iulie 1980 în “Revista Română de Drept” nr.2, 1981, pagina nr.62.


          Pot constitui motive temeinice:

- încredinţarea copilului, cu ocazia divorţului, mamei pentru creştere şi educaţie. Aceasta îşi păstrează şi după divorţ numele din timpul căsătoriei, chiar dacă nu există o învoială în acest sens între soţi Tribunalul judeţean Suceava, decizia civilă nr.894 din 17 septembrie 1982 în “Revista Română de Drept”  nr.4, 1983 pagina nr.71;

- durata căsătoriei în speţă, de 25 de ani şi faptul că soţia are doi copii cu acelaşi nume,     dintre care unul este        student. În soluţia dată, soţia poate purta numele dobândit        prin    căsătorie şi după divorţ soţi Tribunalul judeţean Suceava, decizia civilă nr.609 din 23 martie 1985 în “Revista Română de Drept”  nr.3, 1986 pagina nr.74.

          

15. Traian Ionaşcu, “Drept civil pentru facultăţile de ştiinţe juridice” partea a doua “Persoanele”, Bucureşti, 1959, litografiat, pagina nr.222.

           16. Articolul nr.24 din Codul familiei:

  1.    - alineat nr.1: “În cazul prevăzut în articolul nr.23        alineat nr.1, cererea de încredinţare a soţului de bună credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin ase mănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.”

- alineat nr.2: “Se vor aplica prin asemănare dispoziţiile prevăzute la divorţ în ceea ce  priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii.”

            17. În cazul în care solicitantul nu depune dovada de plată a taxei de timbru în termen de 60 de zile de la încunoştiinţare, primăria restituie copia deciziei Inspectoratului General de Poliţie. Taxa de timbru nu este datorată pentru schimbarea numelui indecent sau ridicol.

           18. Gheorghe Beleiu Drept civil român” “Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil”, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L. 1995, pagina nr.324.









Capitolul 3: Prenumele

1. Noţiune, rol şi caractere

Noţiune

       Considerat “lato sensu”, parte a numelui, prenumele individualizează persoana fizică în cadrul familiei şi distinge o persoană faţă de altele cu acelaşi nume, dar din familii diferite.


Conţinut

       Dreptul subiectiv pe care persoana fizică îl are asupra prenumelui are acelaşi conţinut cu dreptul subiectiv pe care persoana fizică îl are asupra numelui de familie, constând, prin urmare, în următoarele prerogative:

  1. - dreptul de a purta şi folosi prenumele;
  2. - dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a  prenumelui în orice acte;
  3. - dreptul de a se opune la folosirea fără drept a acelui prenume de către altă persoană.


Rol

       Prenumele individualizează persoana în familie şi societate şi împreună cu numele de familie al persoanei alcătuieşte o unitate.


Caractere

       Caracterele juridice ale prenumelui sunt identice cu cele ale numelui de familie. Acestea sunt:

- opozabilitatea “erga omnes” reflectând caracterul absolut al prenumelui, ca drept personal nepatrimonial;

- inalienabilitatea în sensul că prenumele nu poate fi    “vândut”, “donat”, ”înstăinat”;

- imprescriptibilitatea în sensul că dreptul la prenume este imprescriptibil atât extinctiv cât si achizitiv;

- personalitatea care ilustrează că titularul dreptului la prenume poate exercita acest drept numai personal nu şi prin reprezentare;

- universalitatea care reflectă faptul că toţi oamenii au dreptul la un prenume.






2. Stabilire, schimbare şi retranscriere

Stabilirea prenumelui

       Decretul 975/1968 în articolul nr.2 alineat nr.2 prevede: Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută de cel care declară naşterea”.

       Pentru copilul găsit din părinţi necunoscuţi, stabilirea prenumelui se realizează în condiţiile cerute pentru stabilirea numelui de familie.

       Astfel, prenumele unui asemenea copil, se stabileşte pe cale administrativă de către primarul locului

unde a fost găsit copilul, care are totală libertate în determinarea cuvântului sau cuvintelor care vor fi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi aşa cum arată şi articolul nr.24 din legea nr.113/1996 privind actele de stare civilă pentru cazul copilului găsit sau abandonat al cărui prenume nu se cunoaşte.

       De “lege lata”, nu este stabilit un criteriu de determinare a prenumelui, toată libertatea în această privinţă având-o părinţii.

       De asemenea, legea nu limitează numărul cuvintelor ce pot intra în alcătuirea prenumelui, dar, de “lege ferenda”, ar trebui limitat acest număr de cuvinte la două atât datorită funcţiei social-politice ale prenumelui cât şi datorită dificultăţilor practice pentru cazul unui nume prea lung.


Schimbarea prenumelui pe cale administrativă

       Deşi prenumele nu este supus modificărilor pe care le suportă numele ca urmare a schimbărilor survenite în starea civilă, el poate fi schimbat pe cale administrativă.

       Cetăţenii români pot obţine pentru motive temeinice, “schimbarea numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea” arată articolul nr.4 din Decretul nr.975/1968.

       Condiţiile şi regimul juridic al schimbării prenumelui pe cale administrativă sunt identice cu acelea privind schimbarea numelui pe cale administrativă, cu deosebirea că “schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând” potrivit articolului nr.7 din Decretul nr.975/1968.

       Prin urmare, procedura administrativă de schimbare a prenumelui se declanşează prin întocmirea cererii de schimbare a prenumelui care motivată fiind, se depune la primăria domiciliului însoţită de orice acte considerate utile.

       Această cere se va publica pe cheltuiala solicitantului în Monitorul Oficial al României, partea a III-a cu excepţia prenumelui format din expresii indecente sau ridicole.

       În termeni de 30 de zile de la publicare, persoanele interesate pot face opoziţii motivate în scris care se depun la aceeaşi primărie, apoi aceste opoziţii împreună cu cererea de schimbare a prenumelui şi actele însoţitoare sunt înaintate de către primărie, prin organele de poliţie, Inspectoratului general al poliţiei.

       Acesta verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi apreciază atât temeinicia cererii de schimbare a prenumelui, cât şi opoziţiile pentru a da o decizie motivată de admitere sau respingere a cererii în 60 de zile de la primirea dosarului.

       Decizia de admitere a cererii de schimbare a prenumelui se transmite în copie primăriei la care s-a înregistrat cererea, iar aceasta are obligaţia să înştiinţeze imediat pe solicitant şi să îi elibereze o copie după plata taxei de timbru.

       Efectele schimbării prenumelui se produc la data înscrierii prin menţiune pe marginea actului de naştere a deciziei, iar acest efect constă în faptul că solicitantul va purta prenumele prevăzut în decizie.

       În cazul unei decizii de respingere a solicitării schimbării pe cale administrativă a prenumelui, acesta se comunică solicitantului care o poate contesta la Ministerul de Interne în 30 de zile

       Se poate face o nouă cere de schimbare a prenumelui numai dacă au apărut motive noi sau au încetat cauzele care au determinat o opoziţie.


Retranscrierea

       Retranscrierea prenumelui se realizează în condiţii identice cu retranscrierea numelui de familie reglementată de articolul nr.19 din Decretul nr.975/1968.

       Prin urmare, procedura de retranscriere se declanşează cu cererea de retranscriere care se depune la primăria care are în păstrare registrele de stare civilă.

       În baza aprobării cererii efectuată de primar, se trece menţiunea pe marginea actelor de stare civilă în cauză.

       Înscrierea retranscrierii se comunică organului local de poliţie în raza căruia solicitantul îşi are domiciliul.

       Dacă cererea de retranscriere a prenumelui a fost respinsă, solicitantul poate face plângere la judecătoria de la domiciliul său în 30 de zile de la comunicarea deciziei de respingere.

       În caz de admitere a cererii de retranscriere a prenumelui, se recunoaşte dreptul persoanelor interesate de a face contestaţie la judecătorie în termen de un an de zile de la admiterea cererii de retranscriere a prenumelui.



Capitolul 4: Pseudonimul şi porecla


1. Pseudonimul

Noţiune

       Ca şi numele, pseudonimul este definit ca fiind cuvântul sau grupul de cuvinte care individualizează persoana fizică în societate, de regulă, într-un anumit domeniu de activitate în special.

       Pseudonimul formează obiectul dreptului subiectiv la pseudonim.


Reglementare juridică

       Dreptul la pseudonim este consacrat de articolul nr.54 din decretul nr.31/1954 alături de alte drepturi personale nepatrimoniale ca dreptul la nume.

       “Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică arată articolul nr.4 alineat nr.1 din legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, iar alineatul nr.2 al aceluiaşi articol arată că atunci “când opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau un pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică care o face publică numai cu consimţământul autorului atâta timp cât acesta nu-şi dezvăluie identitatea”.

       Articolul nr.10 litera c) din aceeaşi lege prevede că autorul unei opere are “dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică”, importanţa acestei prevederi reieşind din insuficienţa asupra duratei drepturilor patrimoniale exercitate asupra operelor, care potrivit articolului nr.26 alineat nr.1 din legea nr.8/1996 pentru operele “aduse la cunoştinţă publică sub pseudonim sau fără indicarea autorului”, durata drepturilor patrimoniale asupra acestor opere este de 70 de ani.

       De asemeni “pe toate exemplarele trebuie să figureze numele sau pseudonimul autorului” arată alineatul nr.3 al articolului nr.83 din legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, din anul 1996 iar articolul nr.96 litera b) menţionează referitor la artist, interpret sau executant că ar avea între drepturile morale “dreptul de a pretinde ca numele şi pseudonimul său să fie indicat sau comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia”.

       Ca obiect al dreptului subiectiv corespunzător pseudonimul se bucură prin urmare, de protecţie legală ca orice drept personal nepatrimonial.

       Caracteristica dominantă a pseudonimului este autodesemnarea.

       Pseudonimul se deosebeşte de nume prin aceea că nu e supus regulilor care acţionează pentru nume în ceea ce priveşte stabilirea, modificarea, schimbarea pe cale administrativă sau retranscrierea acestuia.


Porecla

       În limbajul uzual porecla este considerată un supranume “dat unei persoane, de regulă, în bătaie de joc”, “ales” în legătură cu o trăsătură aparte fie privind exteriorul, fie privind profesia unei persoane.

       Porecla nu se confundă cu pseudonimul deoarece nu e protejată juridic pentru că nu formează obiectul unui drept subiectiv1.


3.Note

1. În acest sens a se vedea decizia civilă nr.885/1985 a Tribunalului judeţean Hunedoara în “Revista Română de Drept” nr.6 din 1986, pagina 70.
















Titlul III


Domiciliul


Capitolul 1: Noţiune, caractere, importanţă, feluri

1. Noţiunea domiciliului

Reglementare juridică

       Reglementarea juridică a domiciliului se găseşte în mai multe izvoare de drept, după cum urmează:

  1. - din Decretul nr.31/1954 interesează articolele nr.13,14,15;
  2. - din Codul familiei, domiciliul este reglementat în articolele nr.11,100,102,122 din Codul familiei;
  3. - domiciliul este reglementat şi de legea nr.105 din 1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, precum şi de hotărârile de aplicare a legii nr.105/1996, hotărâri ale Guvernului numerotate cu 111 respectiv 112, publicate în Monitorul Oficial nr.71 din 21 aprilie 1997;
  4. - se reţine ca izvor de drept pentru domiciliu şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, nr.126 din 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate din care interesează în mod special articolele nr.10 aliniat nr.2, 13 aliniat nr.2, 14 aliniat nr.1.


Definiţie

       În articolul nr.13 din Decretul nr.31/1954 se defineşte domiciliul astfel: “Domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”.

       În acest sens şi Legea 105/1996 în articolul nr.25 aliniat nr.1 prevede: “Domiciliul persoanelor fizice prevăzut în articolul nr.24 este la adresa din localitatea unde acestea îşi au locuinţa statornică”.

       Doctrina a definit mai multe definiţii domiciliului.

       Există trei feluri de domicilii: de drept comun, legal şi convenţional.

       Domiciliul, la modul general, este definit ca atributul sau mijlocul de identificare a unei persoane fizice care o individualizează în spaţiu prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.




Terminologie

       Termenul domiciliu provine din expresia latină domum colere care desemnează casa în care cineva locuieşte.

       Pentru a se deosebi între locuinţa statornică şi cea temporară se folosesc pentru fiecare câte o noţiune juridică, cea de domiciliu pentru locuinţa statornică şi respectiv, cea de reşedinţă pentru locuinţa temporară.

       Formula domiciliu stabil este pleonastică, întrucât domiciliul definit ca locuinţă statornică, implică acest caracter de stabilitate pe care îl şi include în noţiunea sa.


Caractere juridice

       Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliare caracteristicile juridice generale unui astfel de drept, caracteristici analizate şi la capitolul “Nume” şi la capitolul “Prenume” al acestei lucrări.

       Revenind la aceste caractere, ele sunt:

- opozabilitatea erga omnes, astfel că în virtutea acestui caracter, ca drept personal nepatrimonial dreptul la domiciliu este şi un drept absolut;

- inalienabilitatea, în sensul că dreptul la domiciliu nu poate fi înstrăinat; imprescriptibilitatea care arată că oricât ar dura neexercitarea dreptului la domiciliu acest drept nu se stinge, iar dreptul la domiciliu se dobândeşte doar potrivit legii;

- personalitatea în sensul că dreptul la domiciliu nu se exercită prin reprezentare ci numai  personal;

           - universalitatea, potrivit cu care toţi oameni au dreptul la domiciliu.

       Domiciliul se particularizează însă nu numai prin caracterele generale întâlnite de altfel şi pentru nume şi pentru prenume, cât mai ales prin caracterele juridice specifice care ăl diferenţiază de dreptul la nume şi de dreptul la prenume, spre exemplu.

       Aceste caractere juridice specifice sunt:

- stabilitatea care caracterizează numai domiciliul de drept comun şi pe cel legal, nu şi pe cel convenţional. Acest caracter este consacrat de articolele nr.13 şi 14 din Decretul nr.31din 1954 precum şi de articolul nr.25 alineat nr.1 din legea nr.105/1996. Astfel locuinţa “statornică sau principală” care constituie domiciliul persoanei fizice consacrate în Decretul nr.31/1954 este aceeaşi cu “adresa din  localitatea unde persoana îşi are locuinţa statornică”, în viziunea articolului nr.25 alineat nr.1 din legea nr.105 din  1996.

Totuşi stabilitatea domiciliului nu implică imposibilitatea schimbării lui în mod legal.

Dacă o persoană fizică are mai multe locuinţe statornice, numai una dintre acestea are valoarea juridică a domiciliului numindu-se “principală” în aceasta constând caracterul de unicitate al domiciliului.

- unicitatea domiciliului este caracterul acestuia de a aparţine la un moment dat, unei persoane fizice implicând în acelaşi timp şi o nuanţă personală că această persoană fizică are un singur domiciliu care poate fi de drept, comun sau legal. Unicitatea domiciliului nu exclude însă coexistenţa domiciliului de drept comun cu cel  convenţional şi nici schimbarea de domiciliu pentru că, în timp o persoană fizică poate avea mai multe domicilii succesive.

- obligativitatea domiciliului decurge din funcţia socio-juridică a acestuia de a fi un mijloc sau atribut de individualizare în spaţiu a unei persoane care interesează şi societatea. Excepţiile oferite de nomazi şi vagabonzi nu infirmă, ci confirmă această regulă a obligativităţii domiciliului.


Importanţa domiciliului în dreptul civil

       Domiciliul prezintă importanţă pentru dreptul civil în următoarele domenii:        


1. Domeniul capacităţii civile

       De exemplu, potrivit articolului nr.3 aliniat nr.2 din Legea nr.16/1994, a arendării: “Arendaşul persoană fizică, trebuie să fie cetăţean român cu domiciliul în România”.

       De altfel, potrivit articolului nr.47 din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar: “Persoana fizică care nu are cetăţenie română şi domiciliul în România precum şi persoana juridică care nu are naţionalitate română şi sediul în România, nu poate dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii.

       Persoanele prevăzute în alineatul anterior care dobândesc în proprietate terenuri prin moştenire sunt obligate să le înstrăineze în termen de un an de la data dobândiri, sub sancţiunea trecerii în mod gratuit a acestora în proprietatea statului şi administraţiei Agenţiei pentru Dezvoltare şi Amenajare rurală_”.

            “Cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi drept de proprietate asupra terenurilor” prevede articolul nr.42 alineat 2 din Constituţie.

       “Cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi foştii cetăţeni români care dobândesc cetăţenia română pot beneficia la cerere de prevederile prezentei legi, dacă îşi stabilesc domiciliul în ţară” potrivit articolului nr.42 din Legea nr.18/1991.

       Iar articolul nr.41 din aceeaşi lege, prevede: “Persoanele cărora li sau constituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole sunt obligate să respecte în tocmai condiţiile prevăzute de articolele nr.18,20,33 din prezenta în legătură cu stabilirea domiciliului şi întemeierea de noi gospodării”1.

       

2. Domeniul obligaţiilor civile

       Conform cu articolul nr.1104 din Codul civil: “Plata trebuie să se facă la locul arătat în convenţie”.

       Dacă locul nu este arătat, plata pentru lucrurile certe şi determinate se va face în locul în care se găsea obiectul obligaţiei în momentul contractării.

       În orice alt caz, plata se face la domiciliu debitorului.

       

3. Domeniul succesoral

       Locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului, cu toate consecinţele juridice care decurg de aici.

       În acest sens articolul nr.68 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale prevede că “procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane interesate a procurorului şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoştinţă că moştenirea cuprinde bunuri imobile”.

       În cazul unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în ţară, procesiunea succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare.

       

4. Domeniul investiţional

       Articolul nr.2 litera c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.92/1997, privind stimularea investiţiilor directe definesc investitorul ca fiind: “persoana fizică sau juridică rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau cu sediul permanent în România sau în străinătate, care investeşte în România în oricare dintre modalităţile prevăzute la litera a) şi b)”2.


Felurile domiciliului

       În funcţie de modul de stabilire, domiciliul este de 3 feluri:

  1. - domiciliu “voluntar” sau de drept comun;
  2. - domiciliul legal;
  3. - domiciliul “ales” sau convenţional.


       În funcţie de teritoriul statului pe care se află se disting două feluri de domiciliu:

  1. - în ţară;
  2. - în străinătate.

                

       În funcţie de succesiunea lor se disting:               

  • vechiul domiciliu;
  • actualul domiciliu.

       Din punct de vedere al soţilor se pot distinge:

- domiciliu conjugal comun:

            - domicilii separate.


2.Note

        1. Articolul nr.18 din Legea fondului funciar nr.18/1991, foloseşte expresia “foşti cooperatori care sunt stabiliţi sau urmează să se stabilească în localitate…”.

Articolul nr.20 alineat nr.2 din aceeaşi lege se referă la familii “cu obligaţia de aşi stabili domiciliul în comună, oraş sau municipiu, după caz”.

        2. Articolul nr.39 din Legea fondului funciar, are în vedere “familiile tinere de ţărani care provin din mediul agricol montan, au apreciere necesară şi se obligă în scris să-şi creeze gospodării, să se ocupe de creşterea animalelor şi să exploateze raţional pământul în acest scop”.

        3. Litera a) a articolului nr.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.92/1997 privind stimularea investiţiilor indirecte, se referă la cazul investiţiei directe, iar litera b) a aceluiaşi articol se referă la cazul investiţiei de portofoliu.








Capitolul 2: Stabilirea, schimbarea şi dovada domiciliului de drept comun

1. Stabilirea domiciliului de drept comun

       Titular al domiciliului de drept comun este persoana fizică care are capacitate de exerciţiu.

       Excepţia de la această regulă o constituie minorul de paisprezece ani.

       Domiciliul de drept comun al persoanei fizice este domiciliul legal avut până la majorat, dar convertit prin ajungerea la majorat în domiciliu de drept comun.

       Articolul nr.24 din legea nr.105/1996 dispune: “Cetăţenii români cu domiciliul în România au dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe domiciliul sau reşedinţa în orice localitate în condiţiile legii.

       Persoanele fizice prevăzute la alineatul nr.1 nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă. În cazul în care acestea deţin mai multe locuinţe, îşi poate stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele”.

       Aceste dispoziţii coroborate cu articolul nr.13 din Decretul nr.31/1954 care arată “domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”, pot duce la definirea domiciliului de drept comun ca fiind dreptul persoanei fizice de a se individualiza în spaţiu prin locuinţa sa statornică.

       Articolul nr.102 din Codul familiei reglementează ipoteza specială a domiciliului de drept comun al minorului de vârstă de paisprezece ani care este stabilit de către acesta, cu avizul autorităţii tutelare în sensul arătat de

acest articol. Astfel: “Autoritatea tutelară, poate da încuviinţarea copilului, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de paisprezece ani, să-şi schimbe felul învăţăturii şi pregătirii profesionale stabilită de părinţi sau să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori a pregătirii profesionale”.

       În concluzie, regula constă în aceea că titularul domiciliului de drept comun este persoana fizică cu deplina capacitate de exerciţiu şi numai în excepţia arătată poate fi şi minorul de peste paisprezece ani.


2. Schimbarea domiciliului de drept comun

       Constituţia este cea care în articolul nr.25 alineat nr.2 consacră libertatea de schimbare a domiciliului astfel: “Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra precum şi de a reveni în ţară”.

       Procedura schimbării domiciliului de drept comun este o procedură cu caracter administrativ reglementată şi de dispoziţiile cuprinse în Legea nr.5 din 1971 privind actele de identitate şi procedura schimbării domiciliului şi a reşedinţei, în capitolul nr.3 intitulat “Procedura schimbării domiciliului şi a reşedinţei”.

       Întrucât legea, în materia domiciliului nu circumstanţiază motivele schimbării acestuia, principiul care guvernează această materie este al libertăţii schimbării domiciliului potrivit intereselor persoanelor fizice.

          “Stabilirea şi schimbarea domiciliului şi reşedinţa cetăţeanului român cu domiciliul în România” este titlul capitolului trei din Legea nr.105 apărută în 1996 care reglementează schimbarea domiciliului de drept comun.

       Prevederile acestei legi sunt construite pe scheletul

ideilor normative a legii nr.5/1971 la care se adaugă elementul de noutate adus de dinamica schimbării relaţiilor sociale care afectează şi această materie.

       Potrivit articolului nr.28 din Legea nr.105/1996 “persoana care îşi schimbă domiciliul, este obligată ca în termen de 15 zile de la data mutării la noua adresă să se prezinte la formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru eliberarea unei noi cărţi de identitate”.1

       În legea nr.5/1971 se prevedea ca persoana fizică care îşi schimba domiciliul să se înfiinţeze în mod obligatoriu la organul de poliţie în circumscripţia în care îşi stabilea noul domiciliu pentru a i se înscrie menţiunea în actul de identitate şi în fişa de evidenţă a populaţiei în termen de cinci zile de la data obţinerii dovezii din care rezulta că avea locuinţa asigurată.

             Schimbarea domiciliului este avută în vedere şi de legea fondului funciar, Legea nr.18 din 1991 republicată pentru armonizarea finalităţii legii cu interesul dobândirii dreptului de proprietate asupra pământului adică a terenurilor agricole precum şi de Legea 128 din 1997 privind statutul personalului didactic.

       Astfel, potrivit articolului nr.19 alineat nr.1 din Legea nr.18/1991 cu privire la fondul funciar:        “Membrilor cooperatori activi care nu au adus teren în cooperativă, sau au adus teren mai puţin de 5000 de metri pătraţi, precum şi celora care, neavând calitatea de cooperatori, au lucrat în orice mod ca angajaţi în ultimii 3 ani în cooperativă sau asociaţii cooperatiste, li se pot atribui în parte loturi, din terenurile prevăzute în articolul nr.18, dacă

sunt stabiliţi sau urmează să se stabilească în localitate şi nu deţin teren în proprietate în alte localităţi”.

       Tot legea fondului funciar dispune în articolul nr.21 alineat nr.2: “Familiile fără pământ sau cu pământ puţin din alte localităţi, care solicită în scris, pot primi în proprietate până la 10 ha teren în echivalent arabil, cu obligaţia de a-şi stabili domiciliul în comună, oraş sau municipiu, după caz şi de a cultiva pământul primit, renunţând la proprietatea avută în localitatea lor din extravilan”.

       Articolul nr.43 alineat nr.1 din aceeaşi lege nr.18/1991, referindu-se la zona montană defavorizată de factorii naturali precum clima altitudinea, panta şi izolarea, arată că: “se poate atribui în proprietate la cerere, o suprafaţă de teren de până la 10 ha în echivalent arabil familiilor tinere de ţărani care provin din mediul agricol montan, au priceperea necesară şi se obligă în scris să-şi creeze gospodării, să se ocupe de creşterea animalelor şi să exploateze raţional pământul în acest scop”.

       Privind domiciliul personalului didactic din mediul rural, articolul nr.104 alineat nr.1 din Legea nr.128 din 1997 referitor la statutul personalului didactic, arată: “Cadrele didactice titulare care funcţionează în mediul rural şi îşi stabilesc domiciliul în localitatea respectivă, pot beneficia la cerere de 0,1-1 ha de pământ în folosinţă. Acestora li se asigură o locuinţă de către administraţia locală pentru perioada de timp cât lucrează în acea localitate”.


3. Dovada domiciliului de drept comun

       Articolul nr.17 din Legea nr.5/1971 privind actele de identitate şi procedura de schimbare a domiciliului şi a reşedinţei, prevedea că dovada cetăţeniei, a domiciliului şi a identităţii persoanei fizice se făcea cu actul de identitate care era buletinul de identitate.

       În sensul prezentei legi Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, - cartea de identitate este documentul care se eliberează cetăţeanului român cu domiciliul în România la împlinirea vârstei de 14 ani şi cu care se face dovada identităţii şi a domiciliului şi a cetăţeniei române, după cum prevede articolul nr.10 din această lege.

       Alineatul nr.2 al articolului nr.2 din Hotărârea guvernamentală nr.112 din 14 aprilie 1998 care priveşte organizarea activităţii de eliberare a cărţilor de identitate, procedura de schimbare eşalonată a buletinelor de identitate actuale şi aspectele privind termenele de valabilitate ale acestora arată: “Actualele buletine de identitate vor fi preschimbate eşalonat cu cărţile de identitate, în termen de 5 ani”, iar articolul nr.5 alineat nr.1 din aceeaşi hotărâre guvernamentală menţionează:

“Formaţiunile de evidenţă a populaţiei sunt obligate să înştiinţeze cetăţenii din raza teritorială de competenţă, prin mass - media asupra procedurii şi perioadei de preschimbare eşalonată a buletinului de identitate cu cărţile de identitate”.

       În relaţiile dintre cetăţeni şi orice alte persoane fizice sau juridice, se folosesc pentru legitimare şi identificare cărţile de identitate şi buletinele de identitate care încă nu au fost înlocuite cu cărţile de identitate.

       De altfel după cum prevede articolul nr.28 din Legea nr.105/1996 “persoana care îşi schimbă domiciliul este obligată ca în termen de 15 zile de la data mutării la noua adresă, să se prezinte la formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru eliberarea unei noi cărţi de identitate”.

           Articolul nr.45 din Legea nr.105/1996, referindu-se la persoanele fizice care pentru diverse motive nu locuiesc la persoanele fizice care pentru diverse motive nu locuiesc la adresa menţionată în buletinul de identitate, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi li se cere să solicite formaţiunii de evidenţă a populaţiei “înscrierea adresei unde domiciliază efectiv”.

       Deci, pentru această din urmă situaţie se cere înscrierea domiciliului efectiv al persoanei fizice în buletinul de identitate şi nu eliberarea unei noi cărţi de identitate, această situaţie fiind condiţionată de termenul de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr.105 din 1996.

       În concluzie, domiciliul va fi dovedit în viitor cu cartea de identitate.

       Conform articolului nr.27 din aceeaşi lege, stabilirea domiciliului se face la cererea persoanei interesate care declară pe propria răspundere adresa la care are locuinţa asigurată.

       Declaraţia care se dă în scris se semnează în faţa unei persoane autorizate din cadrul formaţiunii de evidenţă a populaţiei, arată alineatul nr.2 al articolului nr.27 din Legea nr.105/1996, iar alineatul nr.4 al aceluiaşi articol prevede că în cazurile de imposibilitate de scriere sau de “semnare se face menţiune despre aceasta”.

       Menţiunea din cartea de identitate cu privire la domiciliul unei persoane nu are efecte constitutive privind determinarea acesteia, ci numai caracter de evidenţă a persoanei respective.

       Prin urmare, în cazul în care domiciliul unei persoane se află într-o altă localitate decât cea din cartea de identitate, dovada acestuia poate fi făcută, în principiu, prin orice mijloc de probă conform jurisprudenţei2.






4.Note

             1.Legea nr.105/1996 nu precizează mijloacele de dovedire a locuinţei asigurate arătată potrivit articolului nr.27 alineat nr.1 care prevede: “Stabilirea domiciliului sau a reşedinţei în cartea de identitate se face la cererea persoanei fizice interesate, care declară pe propria răspundere adresa la care are adresa asigurată”.

       În practică se cere ca persoana fizică care solicită schimbarea sau stabilirea domiciliului sau a reşedinţei să facă dovada asigurării spaţiului de locuit prin:

            1) contractul de vânzare cumpărare asupra unui imobil tip locuinţă transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare sau în cartea funciară;

            2) certificat de moştenitor indiferent de starea de ieşire din indiviziune;

            3) contract de donaţie autentificat de birourile notarilor publici pentru forma  “ad validitatem”;

            4) contract de vânzare cumpărare sub semnătură privată transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare sau în cartea funciară, după caz;

            5) hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care s-a admis acţiunea în constatare şi revendicare a dreptului de proprietate asupra unor imobile de tip locuinţă;

            6) contractul de închiriere a unui spaţiu cu

           destinaţie de locuinţă.

2. Gh. Beleiu “Drept civil român”. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L. Bucureşti 1993, pagina nr.331.



Capitolul 3: Domiciliul legal

1. Reglementare juridică

       Domiciliul legal este reglementat de articolele nr.14 şi nr.15 din Decretul nr.31 din 1954 privind persoanele fizice, articole în care se arată că “domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic”.

       De asemenea, în viziunea articolului nr.14, domiciliul copilului încredinţat de instanţa judecătorească nu părinţilor, ci unei alte persoane, rămâne la părinţii săi, iar dacă aceştia nu au un domiciliu comun, ci “domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, atunci va decide instanţa judecătorească”.

       Tot articolul nr.14 din Decretul nr.31/1954 în alineatul nr.3 prevede că “Domiciliul minorului în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie este la reprezentantul legal”.

       În acelaşi sens sunt dispoziţiile articolului nr.25 alineatele nr.2, nr.3, nr.4, nr.5 din Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate.

       Astfel:

-  alineatul nr.2 al articolului nr.25 prevede: “Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte statornic”;

- alineatul nr.3 arată că “Domiciliul minorului încredinţat unei alte persoane rămâne la  părinţii săi, iar în, cazul în care aceştia  au domicilii separate şi nu se înţeleg, instanţa decide la care dintre ei va avea domiciliul minorul”;

- alineatul nr.4 al articolului nr.25 relevă că domiciliul minorului poate fi şi la                      “reprezentantul său legal în cazul în care  numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă                          sau când se află sub tutelă”;

- alineatul nr.5 al articolului nr.25 prevede că “dispoziţiile articolului nr.4 se aplică  şi-n cazul persoanelor fizice puse  sub interdicţie”.

       Cu aceste dispoziţii sunt în armonie prevederile articolului nr.100 şi nr.122 din Codul familiei. Potrivit articolului nr.100 din Codul familiei, “Copilul minor locuieşte la părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide de comun acord la care dintre ei va locui copilul.

       În cazul de neînţelegere dintre părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului”.

       Articolul nr.122 prevede: “Minorul pus sub tutelă locuieşte la tutore.

       Numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, minorul poate avea o altă locuinţă”.

       În sfârşit, articolul nr.15, din Decretul nr.31/1954 prevede: “În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, cel dispărut are domiciliul la curator în măsura în care este îndreptăţit să îl reprezinte.

       Dacă un custode sau un curator a fost numit asupra unor bunuri succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau la curator în măsura în care acesta este îndreptăţit să-i reprezinte”.


2. Definiţie

       Dacă definiţia domiciliului de drept comun pornea de la domiciliul legal, iar titularul domiciliului de drept comun era persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu şi numai prin excepţie minorul între 14 şi 18 ani care pentru desăvârşirea învăţăturii sale, putea avea un alt domiciliu decât părinţii lui, în cazul domiciliului legal titularul acestuia este adesea minorul, chiar sub 14 ani, interzisul judecătoresc, cei chemaţi la moştenire sau cel dispărut de la domiciliu.

       Domiciliul legal este definit ca domiciliul stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane.

       Domiciliului legal îi sunt caracteristice următoarele trăsături:

  1. - este întotdeauna stabilit de lege;    

- are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a  anumitor persoane fizice;1

                 - coincide cu domiciliul de drept comun al celui care exercită ocrotirea.2


3. Stabilirea domiciliului legal

       Legea stabileşte la modul general, domiciliul legal prin identificarea domiciliului persoanelor care exercită ocrotirea.        Astfel, minorul, după caz, îşi are domiciliul legal, după cum se desprinde din reglementarea juridică, la: 

- părinţii săi, conform prevederilor articolului nr.14 alineat nr.1 din Decretul nr.31/1954, a articolului nr.25 alineat nr.2 din Legea nr.105/1996, a articolului nr.100 alineat nr.1 din Codul familiei;       

-  părintele la care locuieşte statornic potrivit articolului nr.14 alineat nr.1 din Decretul 

              nr.31/1954 şi articolului nr.25 din Legea nr.105/1996;

-  părintele la care îl ocroteşte, situaţie reglementată de articolul nr.14 alineatele nr.2 şi nr.3 din Decretul nr.31/1954, de articolul nr.25 alineatele nr.3 şi nr.4 din Legea nr.105/1996 şi de articolul nr. 100 alineatele nr.2 şi nr.3 din Codul familiei;

-  la tutore, conform articolului nr.14 alineat ultim din Decretul nr.31/1954, a articolului nr.25 alineat nr.4 din Legea nr.105/1996, a articolului nr.122 din Codul familiei.

       Interzisul judecătoresc are domiciliul legal la tutore. În acest sens sunt articolele nr.14 alineat nr.3 din Decretul nr.31/1954 şi articolul nr.25 alineat nr.5 din Legea nr.105/1996.

       Ocrotitul prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său în măsura în care acesta este în drept să îl reprezinte, potrivit articolului nr.15 din Decretul nr.31/1954.

       În cazul adopţiei reglementată de Ordonanţa nr.25/1997, domiciliul legal al minorului adoptat este la părinţii adoptatori sau la acela dintre părinţii adoptatori la care locuieşte.

       Dacă minorul adoptat este încredinţat unei a treia persoane, domiciliul legal al acestuia va fi tot la părinţii adoptatori, iar dacă aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul legal copilul, va decide instanţa judecătorească.3

       Când numai unul dintre adoptatori îl reprezintă pe adoptat, acesta va avea domiciliul legal la acel părinte.

       Pentru situaţia în care copilul este încredinţat persoanelor fizice sau juridice, în condiţiile articolului nr.8 şi nr.9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26/1997, pe durata încredinţării, domiciliul legal al copilului este la persoana căreia i-a fost încredinţat, după cum prevede articolul nr.10 alineat nr.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate.4

       Aceeaşi este soluţia pentru plasamentul minorului la o persoană fizică sau juridică. Prin urmare şi-n acest caz, domiciliul legal al minorului este la persoana la care acesta a fost dat în plasament conform articolului nr.13 alineat nr.2 din Ordonanţa de urgenţă nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate.

       În concluzie, pentru un adoptat care s-ar încredinţa ori ar fi dat în plasament în condiţiile Ordonanţei de urgenţă nr.26/1997 domiciliul legal al minorului este diferit de cel pe care îl are în cazul încredinţării acestuia de către instanţa de judecată.

            O situaţie cu totul specială este reglementată în articolul nr.13 alineat nr.2 coroborat cu articolul nr.14 alineat nr.1 şi nr.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26/1997.

       Astfel conform articolului nr.14 din ordonanţă, în situaţiile excepţionale când “părinţii sau unul dintre ei pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea abuzivă a drepturilor părinteşti sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor de părinte, serviciul public specializat pentru protecţia copilului, poate decide plasamentul copilului în regim de urgenţă, într-un centru de primire care este organizat şi funcţionează în subordinea sa sau a unui organism privat autorizat ori o persoană sau la o familie atestate în acest scop”.

       De asemenea, alineatul nr.2 al articolului nr.14 din ordonanţă, stabileşte că acelaşi regim de urgenţă caracterizează plasamentul şi când este vorba de un copil găsit lipsit de supraveghere sau părăsit de părinţi.

       Pentru situaţiile expuse mai sus “domiciliul legal al minorului este la persoana la care a fost dat în plasament” - după cum prevede articolul nr.13 alineat nr.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate.



4. Schimbarea domiciliului legal

       Pornind de la faptul că domiciliul legal al persoanelor fizice ocrotite prin lege, coincide cu domiciliul de drept comunal celui care exercită ocrotirea, este firesc ca schimbarea domiciliului de drept comun al acestuia din

urmă să determine şi schimbarea domiciliului legal al celor

ocrotiţi.        Mai concret schimbarea domiciliului de drept comun al părinţilor, al părintelui la care minorul locuieşte statornic, al părintelui care îl ocroteşte pe minor, al tutorelui care îl supraveghează pe minor va determina schimbarea domiciliului legal al minorului.

       În mod similar, pentru cazul copilului adoptat, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.25/1997, schimbarea domiciliului de drept comun al părinţilor adoptatori, al părintelui adoptator la care locuieşte adoptatul, al părintelui adoptator care îl ocroteşte, va determina schimbarea domiciliului legal al minorului adoptat.

       Dacă copilul este încredinţat persoanelor fizice conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, schimbarea domiciliului de drept comun al acestora, precum şi schimbarea domiciliului de drept comun al persoanelor cărora li s-a dat în plasament sau în plasament de urgenţă spre îngrijire copii, va determina schimbarea domiciliului legal al acestora.

       Domiciliul legal al interzisului judecătoresc se schimbă         odată cu schimbarea domiciliului de drept comun al tutorelui său.

       De asemeni schimbarea domiciliului de drept comun a curatorului sau a custodelui va duce invariabil la schimbarea domiciliului legal al persoanelor asupra cărora se pusese curatela.

       Pentru minor, domiciliul se mai poate schimba şi în cazul reîncredinţării prin hotărâre judecătorească.


5. Dovada domiciliului legal

       Domiciliul de drept legal se dovedeşte prin probarea domiciliului de drept comun al celui care ocroteşte persoana fizică a cărui domiciliu legal trebuie dovedit.

       Articolul nr.10 alineat nr.4 din Legea nr.105/1996 prevede: “Dovada identităţii, cetăţeniei române şi a domiciliului minorului sub 14 ani, se face cu certificatul de naştere al acestuia şi cu cartea de identitate a părintelui sau a reprezentantului său legal”.

       Declaraţia prevăzută de articolul nr.27 alineatele nr.1 şi nr.2 - prin care pe propria răspundere se declară în scris în faţa persoanei autorizate de lege, adresa la care locuinţa este asigurată, pentru cazul minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie declaraţia se dă şi se semnează de părinţi sau de reprezentanţii lor legali, după cum prevede alineatul nr.3 al aceluiaşi articol.

       Pentru minorul cu vârsta peste 14 ani, dovada domiciliului se face cu cartea de identitate.

       Dacă este necesar, se poate folosi ca probă a domiciliului legal, hotărârea judecătorească de încredinţare a minorului sau decizia de instituire a tutelei ori a curatelei acestuia.


6.Note

1.  Aceste persoane fizice ocrotite sunt: minorul, interzisul judecătoresc, copilul aflat în dificultate şi adoptatul, persoanele pentru care se instituie curatela;

2. Cei care exercită ocrotirea sunt: părinţii, părintele la care locuieşte statornic minorul, părintele care ocroteşte minorul, aceşti părinţi putând fi şi din adopţie, tutorele, curatorul sau custodele, persoana fizică, familia, instituţiile speciale de stat sau private prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26 din 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate.

3. La stabilirea domiciliului legal al copilului din căsătorie când părinţii sunt separaţi în fapt, se ţine seama de interesul minorului.

       În situaţia mai multor copii, separarea lor constituie o măsură extremă. - Tribunalul judeţean Hunedoara, decizia civilă nr. 517 din 9 mai 1978 în “Revista Română de Drept” nr.1, 1979, pagina nr.56.

       Pentru criteriul stabilirii domiciliului, soluţia se aplică prin asemănare. - Tribunalul Suprem, decizia civilă

nr.1019 din 25 mai 1977 în “Culegerea de Decizii”, 1978, pagina 127.

       Aceeaşi soluţie se aplică prin asemănare şi adoptatului.

4. Articolul nr.8 din Ordonanţa de urgenţă nr.26/1996 prevede: “În cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi ori dispăruţi sau decăzuţi din drepturile părinteşti şi nu a fost instituită tutelă, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă precum şi-n cazul în care instanţa judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului unei  familii sau unei persoane, în condiţiile legii, drepturile  părinteşti asupra copilului se exercită de către consiliul judeţean, respectiv de consiliile locale ale sectorului municipiului Bucureşti prin comisia pentru protecţia copilului”.

              În situaţia prevăzută la alineatul nr.1, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane care consimte la aceasta şi care prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.

       Serviciul public specializat pentru protecţia copilului este obligat să evalueze cu prioritate posibilitatea încredinţării copilului rudelor sale până la gradul al patrulea inclusiv, prezentând Comisiei pentru protecţia copilului rapoarte şi propuneri în acest sens.

5. Articolul 9 prevede spre completare la cele anterioare acestea: Dacă nu există familii sau persoane corespunzătoare cărora să le fie încredinţat copilul, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî încredinţarea acestuia, serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau un organism privat autorizat în condiţiile legii. În acest caz măsura încredinţării durează până în momentul în care copilul poate fi încredinţat unei familii sau unei persoane corespunzătoare ori până la încredinţarea acestuia în vederea adopţiei”.


       


Capitolul 4: Domiciliul convenţional

1. Reglementare juridică

Reglementarea juridică a domiciliului convenţional este dată de următoarele izvoare:

  1. Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice;
  2. Codul de procedură civilă;
  3. Codul civil.

       Articolul nr.19 din Codul de procedură civilă arată că “Părţile pot conveni prin înscris sau declaraţie verbală în faţa instanţei ca pricinile referitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de articolele nr.13,14,15 şi 16”.1

       Articolul nr.11 din Codul de procedură civilă prevede că în materie de asigurare, cererea privitoare “la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul asiguratului, bunurile asigurate sau locul unde s-a produs accidentul.

       Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire”.

       Potrivit articolului nr.90 din Codul de procedură civilă “Înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat”, arată alineatul nr.1, ca în alineatul nr.2 să se arate că: “Înmânarea se poate face oriunde, când cel citat primeşte citaţia”.

       Ca excepţie şi completare a regulilor arătate în articolul nr.90, “În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii”.

       Potrivit articolului nr.1781 din Codul civil: “Spre a opera inscripţia, creditorul şi debitorul în persoană sau prin mandatar cu procuri autentice, vor prezenta preşedintelui tribunalului actul autentic al convenţiei prin care se constituie ipoteca.

       Totodată creditorul va face şi alegere de domiciliu la vreun loc din circumscripţia tribunalului”.


2. Definiţie

       Din întreaga reglementare juridică se desprinde noţiunea domiciliului convenţional care poate fi definit ca fiind locuinţa sau adresa stabilită prin acordul de voinţă al părţilor în care se execută actul juridic al părţilor, la care se soluţionează litigiul sau la care se comunică actele de procedură.


3. Natură juridică

       În literatura de specialitate, domiciliul convenţional este considerat o convenţie accesorie cu efect de prorogare a competenţei teritoriale.

Consecinţele acestei calificări sunt următoarele:         

-  această convenţie a părţilor asupra domiciliului convenţional face ca acesta să fie supus cerinţelor legale privind condiţiile şi efectele actelor juridice bilaterale;

- domiciliul convenţional este supus principiului de drept “accesorium sequentur principale”.

       

4.Note

       Articolul nr.13 din Codul de procedură civilă se referă la cererile privind bunurile nemişcătoare care se fac “numai la instanţa în circumscripţia căreia se află acesta, iar dacă se află în mai multe circumscripţii cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului dacă bunul se află în vreuna din aceste circumscripţii, iar dacă nu, la oricare altă instanţă din circumscripţia căruia se află”.

       Articolul nr.15 din Codul de procedură civilă prevede: “Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării în fapt sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal”.

        Articolul nr.16 se referă la cererile în materie de faliment care sunt “de competenţa instanţei în circumscripţia căreia comerciantul îşi are principala aşezare comercială”.




Capitolul 5: Reşedinţa

1. Noţiune, caractere, importanţă

Noţiune şi reglementare juridică

       Deşi nu există o dispoziţie legală care să definească reşedinţa, din interpretarea “per a contrario” a articolului nr.13 din Decretul nr.31 din 1954 care arată că “domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală” precum şi a articolului nr.25 din alineatul nr.1 din Legea nr.105 din 1996, care prevede: “Domiciliul persoanei fizice prevăzut în articolul nr.24 este la adresa din localitatea unde acesta îşi are locuinţa statornică”1, rezultă că reşedinţa se află acolo unde persoana are locuinţa temporară.

       De altfel, articolul nr.26 al Legii nr.105 din 1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate arată expres că “reşedinţa este locuinţa la care persoanele prevăzute în articolul nr.24 locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu”.

       În concluzie, reşedinţa este acel atribut sau mijloc de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei vremelnice ori temporare.

       Ca drept personal nepatrimonial, dreptul la reşedinţă este consacrat de articolul nr.12 punctul 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, astfel: “Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula acolo liber şi de a-şi alege liber reşedinţa” precum şi de articolul nr.24 alineat nr.1 din Legea nr.105/1996 potrivit cu care: “Cetăţenii români cu domiciliul în România au dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară în condiţiile legii”.


Caractere juridice

Reşedinţa se defineşte prin caracterul ei vremelnic opus caracterului statornic al domiciliului, deci ea nu este “locuinţă statornică ori principală”.

       De asemeni, spre deosebire de domiciliu care este caracterizat de obligativitate, reşedinţa are un caracter facultativ, deci ea numai în mod facultativ poate individualiza în spaţiu o persoană.

       Spre deosebire de reglementarea anterioară care recunoştea reşedinţei numai aceste două caractere: vremelnicia şi facultativitatea, articolul nr.24 alineat nr.2 din Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, consacră şi un alt caracter al reşedinţei, unicitatea, caracter întâlnit şi în cazul domiciliului. Astfel, articolul nr.24 alineat nr.2, prevede: “Persoanele fizice prevăzute la alineatul nr.1 nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă”.2


Importanţa reşedinţei

       Datorită posibilităţii ei în identificarea persoanelor, utilitatea reşedinţei se vădeşte nu numai în dreptul civil, ci şi în alte ramuri precum: dreptul constituţional, dreptul

administrativ, dreptul fiscal, dreptul comercial, dreptul muncii şi al securităţii sociale, dreptul familiei, dreptul procesual, dreptul penal.


2. Stabilirea schimbarea şi dovada reşedinţei

Stabilirea şi schimbarea reşedinţei

       Atât pentru stabilirea cât şi pentru schimbarea reşedinţei sunt aplicabile aceleaşi reguli.

       Potrivit articolului nr.12 punctul nr.1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice care arată că “orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula acolo liber şi de a-şi alege liber reşedinţa” cât şi a articolului nr.24 alineat nr.1 care prevede: “Cetăţenii români cu domiciliul în România au dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară”, rezultă că în această materie funcţionează principiul “libertăţii” stabilirii reşedinţei, la fel ca şi în cazul domiciliului, această “libertate” fiind după interesul persoanei fizice care doreşte să-şi stabilească sau să-şi schimbe reşedinţa.

       Articolul nr.29 din Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate precizează: “Persoana care locuieşte temporar mai mult de 45 de zile la altă adresă decât cea de domiciliu, este obligată să se prezinte la formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru înscrierea în cartea de identitate şi în documentele de evidenţă menţiunii de stabilire a reşedinţei.

       Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată nu mai mare de un an şi are valabilitate pe termenul cât persoana locuieşte la reşedinţa stabilită. La expirarea acestui termen persoana poate solicita înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei”.

       Articolul nr.27 din Legea nr.105/1996 arată că “înscrierea menţiunii de stabilire a reşedinţei în cartea de identitate se face la cererea persoanei fizice interesate care declară pe propria răspundere adresa la care locuinţa asigurată.

       Declaraţia se dă în scris şi se semnează în faţa unei persoane autorizate din cadrul formaţiunii de evidenţă a populaţiei.

       Pentru minorii şi persoanele juridice puse sub interdicţie, declaraţia se dă şi se semnează de părinţi sau de reprezentanţii lor legali.

       În cazurile de imposibilitate de scriere sau de semnare se face menţiune despre aceasta”.

       Se exceptează de la obligaţiile prevăzute în articolul nr.29:

-  persoana care locuieşte o perioadă mai mare de 45 de zile, dar mai mică de 60 de zile în interes de serviciu, la odihnă sau tratament;

-  elevul şi studentul aflaţi în vacanţă;

-  persoana internată pentru îngrijirea sănătăţii;

- cadrul militar activ care locuieşte în altă localitate decât cea de domiciliu fiind în interes de serviciu.


Dovada reşedinţei

       Pentru persoanele fizice care se identifică în principal cu buletinul de identitate, pentru că aceste buletine de identitate nu au fost total înlocuite cu cărţile de identitate, reşedinţa va fi dovedită cu buletinul de identitate care cuprinde rubrici speciale destinate reşedinţei.

       Dacă persoana fizică se identifică cu cartea de identitate, iar în viitor numai acest lucru se va întâmpla întrucât buletinele de identitate vor fi înlocuite eşalonat cu cărţile de identitate aşa cum prevede articolul nr.2 alineat nr.2 al Hotărârii guvernamentale nr.112 din 14 aprilie 1977, dovada reşedinţei va fi făcută cu eticheta autocolantă în care se găsesc informaţii privind stabilirea reşedinţei, etichetă aplicată pe versoul cărţii de identitate.3


3.Note

1. Persoanele fizice prevăzute în articolul nr.24 sunt cetăţeni români cu domiciliul în România. Persoanele fizice prevăzute la alineatul nr.1 al    articolului nr.24 sunt cetăţeni români cu domiciliul în   România.

2. Articolul nr.1 din Hotărârea guvernamentală nr.111 din 14 aprilie 1997 arată: “Cartea de identitate cuprinde următoarele date”: între care la punctul e) “numele”, la punctul f) “prenumele”, la punctul g) “prenumele părinţilor” şi la punctul j) “domiciliul”.

Concluzii

       Necesitatea generală a identificării omului are la bază participarea acestuia la toate raporturile juridice, adică în toate ramurile de drept.

       Numele ridică cele mai mari probleme în materia dreptului civil şi a dreptului familiei, în celelalte ramuri de drept intern nerezumându-se decât la funcţia sa de identificare a persoanei fizice.

       Trebuie totuşi menţionată situaţia cu totul specială din materia dreptului comercial conform cu care aflăm că pentru comerciantul persoană fizică, firma coincide, în principiu cu numele civil al comerciantului.1

       De asemeni firma societăţii în nume colectiv sau a

societăţii în comandită simplă, se compune din numele unuia dintre asociaţi, respectiv asociaţii comanditaţi cu menţiunea “societate în nume colectiv” scrisă în întregime, respectiv “societate în comandită” scrisă în întregime.2

       O altă situaţie cu totul particulară privind identificarea persoanei prin nume, se arată în dreptul procesual penal, deoarece numai învinuitului i se cere să se identifice prin numele de familie, prenume şi poreclă.

       În ramura dreptului internaţional privat în privinţa numelui există particularităţi după cum deosebim:

  1. Dobândirea numelui prin filiaţie, caz în care numele este supus reglementării legii care se aplică în privinţa stabilirii filiaţiei, adică a legii naţionale. Soluţia rezultată din articolul nr.14 alineat nr.1 din Legea nr.105/1992 care reglementează raporturile de drept internaţional privat, şi care prevede că numele persoanei este cârmuit de legea sa naţională, dacă este dobândit prin filiaţie.
  2. Stabilirea numelui de către autoritatea tutelară de pe lângă primăria comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti în raza căruia a fost găsit copilul. Numele copilului născut în România din părinţi necunoscuţi se determină de către organul competent menţionat. Un astfel de copil are cetăţenie română.
  3. Modificarea numelui de familie care poate interveni în cazurile modificării stării civile al persoanei fizice ca efect al căsătoriei, al nulităţii sau anulării căsătoriei, al divorţului, al morţii unuia dintre soţi, al acţiunii în contestarea filiaţiei din căsătoriei, al acţiunii în tăgăduirea paternităţii, este supusă legii care cârmuieşte materia respectivă.
  4. Schimbarea numelui pe cale administrativă, caz în care numele se modifică fără a interveni o modificare în starea civilă a persoanei fizice, este reglementată de decretul nr.975 din 23 octombrie 1968. Articolul nr.20 al acestui decret, prevede că persoanele fără cetăţenie care au domiciliul în ţara noastră pot solicita schimbarea numelui pe cale administrativă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români. Rezultă că schimbarea numelui în acest caz este supusă condiţiilor prevăzute de legea domiciliului persoanei în cauză.

       Articolul nr.14 din legea nr.105/1992 dispune că ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România, este asigurată potrivit legii române, conţinutul dreptului la nume fiind alcătuit din:

         - dreptul de a purta sau de a folosi numele;

- dreptul de cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui în actele de stare civilă sau de identitate;

- dreptul de a se opune la folosirea numelui de către o altă persoană fără îndreptăţire.

       Una din infracţiunile ce se pot săvârşi cu privire la nume o constituie infracţiunea de fals privind identitatea prevăzută în articolul nr.293 alineat nr.1 şi nr.2 din Codul penal al României. Astfel, această infracţiune constă din: “prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau a menţine în eroare o organizaţie din cele prevăzute în articolul nr.1453 din Codul penal, în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul”.

       De asemenea, această infracţiune mai constă şi în încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare spre a fi folosit pe nedrept.

       Această infracţiune este inclusă în categoria infracţiunilor de fals în înscrisuri deoarece alterarea adevărului privind identificarea persoanei fizice, se săvârşeşte de regulă, cu ajutorul înscrisurilor care servesc la dovedirea stării civile, la legitimare sau identificare.

       De asemenea furtul calificat prevăzut în articolul nr.209 litera nr.1 din Codul penal, include între altele şi situaţia săvârşirii lui asupra actelor care servesc pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

       Noţiunea de domiciliu este foarte complexă întrucât poate privi domiciliul de drept comun, domiciliul legal, domiciliul convenţional şi reşedinţa care nu se

confundă cu domiciliul.

       Numai în ramura dreptului civil există aceste diferenţieri şi tangenţial în dreptul familiei.

       În dreptul familiei se poate vorbi de domiciliu fără a se specifica ce fel de domiciliu este.4

       Alteori domiciliul este determinat prin termenul de “locuinţă”, deşi din punct de vedere al dreptului civil, între cele două noţiuni există diferenţieri, în sensul că, domiciliul nu este orice fel de locuinţă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre reşedinţă.5

       Dacă dreptul familiei operează cu domiciliul de drept comun, cu domiciliul legal şi cu reşedinţa, ca noţiuni, dreptul procesual face referire şi la domiciliul convenţional care este locuinţa sau adresa “aleasă” de părţi pentru rezolvarea unui litigiu sau pentru primirea actelor procesuale.

       De altfel cu termenul de “domiciliu” în dreptul procesual este determinat atât domiciliul de drept comun, legal şi convenţional, cât şi reşedinţa sau orice altă locuinţă.6

       În această ramură de drept stabilirea domiciliului serveşte la determinarea competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti.

       Astfel articolul nr.5 din Codul de procedură civilă stabileşte regula: “Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”, iar dacă acesta nu este cunoscut sau se află în străinătate, la instanţa reşedinţei sale din ţară.7

       De la această regulă sunt cunoscute numeroase excepţii.8

             Dacă în cursul procesului, una dintre părţi îşi schimbă domiciliul, ea este obligată să anunţe instanţa despre aceasta, altfel nu i se ia în considerare schimbarea domiciliului.

       În ramura dreptului comercial, domiciliul sau reşedinţa poate reprezenta locul executării obligaţiei comerciale a debitorului când acest loc nu este prevăzut nici expres şi nu rezultă nici tacit din contract.

       În ramura dreptului internaţional privat domiciliul este o noţiune foarte complexă şi nuanţată.

       Domiciliul poate fi element de extraneitate. Astfel potrivit dreptului danez, norvegian, englez şi a altor ţări ca: Argentina, Peru, Guatemala, Paraguay, legea personală nu este legea naţională, ci legea domiciliului.

       Domiciliul ca “punct de legătură” intră în alcătuirea normelor conflictuale. Astfel, în materia regimului matrimonial, spre exemplu, punctul de legătură care intră în alcătuirea normelor conflictuale, este ultimul domiciliu al soţilor.

       Calificarea noţiunii de domiciliu implică numeroasele sensuri pe care acesta le are în diferite sisteme de drept. Astfel, spre exemplu, în concepţia dreptului englez, domiciliul este aproape tot atât de stabil ca cetăţenia.10

       Articolul nr.12 alineatul nr.2 din Legea nr.105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, arată că legea naţională a străinului care are mai multe cetăţenii este legea statului unde-şi are domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa.

       Dacă o persoană nu are o cetăţenie, acesteia i se aplică legea ţării în care domiciliază sau, în lipsa domiciliului, legea ţării în care îşi are reşedinţa.

       Străinii pot veni în ţară cu intenţia de aşi stabili domiciliul sau şederea temporară. Dispoziţiile legale privind domiciliul şi reşedinţa stabilite pentru cetăţenii români, se aplică şi străinilor, aşa cum prevede articolul nr.5 din Legea nr.25 din 1969.

       De asemenea articolul nr.5 din Decretul lege nr.2/1989 prevede că stabilirea domiciliului pe teritoriul României, se aprobă sau se revocă de către preşedintele României, cererea pentru stabilirea domiciliului depunându-se la misiunile diplomatice şi oficiile consulare române, iar în ţară, la inspectoratele judeţene sau ale municipiului Bucureşti ale Ministerului de Interne. După dobândire, domiciliul, în ţara noastră se menţine până la revocarea lui.

       Din cele prezentate reiese că domiciliul în dreptul internaţional privat are un caracter de stabilitate pe care nu o găsim în dreptul intern.

       De asemeni, domiciliul se bucură de reglementări diferite în dreptul internaţional privat faţă de dreptul intern.

       În ramura dreptului penal extrădarea operează numai faţă de un cetăţean străin sau un apatrid care nu are domiciliul în România. Aceeaşi condiţie se impune şi în cazul expulzării dacă infracţiunea săvârşită e de competenţa instanţelor judecătoreşti române.

       Între infracţiunile contra statului infracţiunea de trădare, de trădare prin transmitere de secrete, cer ca subiect calificat un cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie care domiciliază pe teritoriul statului român.

       Dimpotrivă, acţiunile duşmănoase contra statului şi spionajul sunt infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român.

       Noţiunea de domiciliu în sensul articolului nr.192 din Codul penal al României care priveşte infracţiunea de violare de domiciliu nu implică ideea de imobil luat în considerare în materialitatea sa ci ideea de loc în care o persoană îşi desfăşoară viaţa sa personală. În noţiunea de domiciliu vizată, nu este inclusă numai locuinţa ci şi orice alte încăperi, dependinţe sau loc împrejmuit ţinând de acesta.

       Nu interesează dacă locuinţa este permanentă sau temporară şi nici dacă este vorba de o construcţie care fără a avea această destinaţie, este totuşi folosită drept locuinţă. Nu interesează nici dacă persoana deţine sau nu locuinţa în baza unui titlu legal.

       De asemeni, furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, include în conţinutul său, în mod natural, necesar, inevitabil fapta de violare de domiciliu; deci cele două infracţiuni pot intra în concurs.

       Legea penală apără domiciliul şi reşedinţa întrucât articolul nr.27 alineat nr.1 din constituţie prevede: “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile”.




Note

        1. Adică numele de familie cu prenumele sau numele de familie plus iniţiala prenumelui.

        2. Numele asociatului sau a asociatului comanditant trebuie să fie compus din numele de familie şi prenumele acestuia.

        3.Articolul nr.145 din Codul penal al României prevede: “Prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public”.

        4. Noţiunile de domiciliu şi reşedinţă apar la procedura de încheiere a căsătoriei. Astfel potrivit articolului nr.11 din Codul familiei căsătoria se încheie în localitatea în care fiecare dintre viitorii soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa.

       Unul dintre efectele tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie este cu privire la domiciliul acestuia.

       O altă problemă de interes în dreptul familiei este domiciliul copilului adoptat.          După cum se observă în exemplele enumerate, care nu sunt epuizate, se desemnează prin denumirea de domiciliu, atât domiciliu de drept comun, în primul caz cât şi domiciliu legal, în următoarele două cazuri.

         5. În materia obligaţiei de a locui împreună a soţilor cât şi în materia efectelor divorţului cu privire la locuinţa comună a soţilor prin termenul de locuinţă se desemnează de fapt domiciliul de drept comun. Dar între cele două noţiuni, din punct de vedere al dreptului civil există următoarea diferenţiere: orice domiciliu de drept comun este locuinţă dar nu orice locuinţă este domiciliu de drept comun, ci numai aceea care este obligatorie, statornică sau principală şi unică.

       În mod similar între reşedinţă şi locuinţă ca noţiuni există următoarele diferenţieri: orice reşedinţă este locuinţă, dar nu orice locuinţă este reşedinţă, ci numai acea locuinţă temporară, facultativă şi unică este reşedinţă.

         6. Tribunalul Suprem, secţiunea civilă, decizia nr.230 din 1977 în Culegerea de decizii 1977 paginile nr.256,257.

         7. Curtea Supremă de Justiţie, secţiunea civilă, decizia nr.2106/1991 în “Dreptul” nr.6 din 1992 pagina nr.84.

        8. Este vorba de competenţa teritorială alternativă sau facultativă şi de competenţa exclusivă. Spre exemplu, privind competenţa teritorială alternativă sau facultativă:

- articolul nr.8 din Codul de procedură civilă modificat prin Legea nr.59/1993 dispunea că cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiei comerciale, se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din  reşedinţa judeţeană unde îşi are domiciliul reclamantul;

-  articolul nr.9 din Codul de procedură civilă arată că dacă cererea este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, competenţa teritorială aparţine oricăreia dintre instanţele de domiciliu ale pârâţilor. Dacă între pârâţi  sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.

Tot cu titlu de exemplu privind competenţa   exclusivă în materia dreptului de moştenire, cererile referitoare la:  

- validitate sau executarea dispoziţiilor  testamentare;

- moştenire şi pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;

- cererile legatarilor sau creditorilor moştenitori sau împotriva executorului testamentar, sunt de instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului, interesând situaţia de fapt, concretă, nu domiciliul înscris în actul de identitate.

(Tribunalul Judeţean Suceava, decizia civilă nr.128 din 1970 cu nota Gheorghe               Părăuşanu în “Revista Română de Drept” nr.4,  1971, paginile nr.69-102)

9. Legea naţională este legea ţării căreia îi aparţine prin cetăţenie persoana respectivă.

       Legea domiciliului este legea ţării în care o persoană îşi are domiciliul.

        10. În dreptul  englez, o persoană îşi are domiciliul într-un anumit loc, dacă locuieşte acolo cu intenţia de stabilire permanentă.

          În alte sisteme de drept, domiciliul deşi este locuinţa statornică, nu este atât de stabil ca în dreptul englez.

        11. Articolul nr.129 din Codul penal al României prevede: ”Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau refuzul de a părăsi la cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani cu amendă.



Bibliografie

1. Gheorghe Beleiu  - Drept civil român . Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. ,casa de editură şi presăŞansa S.R.L., 1995,Bucureşti                                      

2. Gheorghe Beleiu  -   Drept civil român . Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. ,casa de editură şi presăŞansa S.R.L., 1998,Bucureşti, ediţie a-V-a  revizuită şi adăugită de Marin Petre şi Petruică  Truşcă 

3. Ion P. Filipescu : “Tratat de dreptul familiei“,editura    “All Educational” S.A. 1998, Bucureşti

4. Ion P. Filipescu : ” Adopţia şi protecţia copilului aflat         în dificultate “,editura    “All Educational” S.A. 1997, Bucureşti

5. Ion P. Filipescu:  Drept internaţional privat vol.I, editura “Proarcadia”, 1993,Bucureşti

6. Ion P. Filipescu: Drept internaţional privat  vol.II, editura “Actami”, 1997, Bucureşti

7. Brânduşa Ştefănescu, Ion Rucăreanu Dreptul comerţului internaţional  editura Pedagogică, 1983,  Bucureşti  

8.  Stanciu D. Cărpenaru: Dreptul comercial român , editura All, 1995, Bucureşti        9.  Ion Dogaru : Elenente de drept civil . Inroducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil . Casa de editură “ Şansa” S.R.L.,1993, Bucureşti                       

10. Viorel Mihai Ciobanu:  Tratat teoretic şi practic de procedură civilă  vol.I, II, editura Naţional, Bucureşti

11. George Nistoreanu, Mihai Apetrei, Carmen Silva Paraschiv, Laurenţiu Nae, Anca Lelia Dumitru:  Dreptul procesual penal  editura “Europa Nova “, 1996, Bucureşt                                                                             

12. Constantin Mitrache:  Dreptul penal român Partea generală. Casa de editură “ Şansa” S.R.L.,1995, Bucureşti

13. Octavian Loghin, Tudorel Toader :  Dreptul penal român  Partea specială, Casa de editură “ Şansa” S.R.L.,1996, Bucureşti

14. Constantin Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache: Dreptul penal român. Curs selectiv pentru licenţă, editura Press Mihaela S. R. L. 1997,Bucureşti    

15. Constantin Crişu, Nicorina Crişu Magron, Ştefan Crişu :  Codul juristului editura “ Argessis”, 1994, Curtea de Argeş :  - Constituţia României

                                - Codul civil                                          

                                - Codul familiei                                     

                                - Codul de procedură civilă                  

16.  Codul penal al României, grupul de edituri Tribuna, 1996, Braşov

17.  Traian Ionaşcu : “Drept civil “ pentru facultatea de ştiinţe juridice, partea a-II-a “Persoanele”, 1959, litografiat Bucureşti “ Jurnal Naţional” nr. 2 şi nr. 10 din  1963

18.   “Revista română de drept” :

- nr. 3 şi 6 din 1986                              

- nr. 11 şi nr. 2 din 1981   

- nr. 4 din 1983                     

- nr. 4 din 1971

- nr. 1 din 1979                

- nr. 1 din 1987                  

19.  “ Dreptul “ nr. 6 din 1992

20.  Decretul nr. 31 din 1954 privind persoanele fizice  şi persoanele juridice din  Codul familiei, Editura ştiinţifică, 1959, Bucureşti                                          

21. Decretul nr. 375 din 1968 cu privire la nume din Repertoriul legislativ alfabetic, 1968, Galaţi

22.  Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25 din     1997 privind adopţia, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 120 din 1997

23.  Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26 din 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, publicată în Monitorul Oficial al româniei nr.120 din 1997

24. Legea nr. 119 pe anul 1996 privind actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 261 din 1996.

25. Legea nr. 105 pe anul 1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate publicată în Monitorul Oficial al României nr. 237 din 1996.

26. Hotărârea Guvernamentală ne. 111 pe anul 1997 privind forma şi conţinutul cărţii de identitate, al cărţii de imobil şi al fişei de evidenţă a populaţiei publicată în Monitorul Oficial al României       nr. 71 din 1997.

27. Hotărârea Guvernului nr. 112 pe anul 1997 privind organizarea activităţii de eliberare a cărţilor de identitate,  procedura de schimbare eşalonată a buletinelor de identitate actuale, aspecte privind termenul de valabilitate al acestora ; publicată în Monitorul Oficial al României nr. 71 din 1997.

28. Legea nr. 8 pe anul 1996 privind de autor şi drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 60 din 1996.

29. Legea nr. 36 pe anul 1995 privind notarii publici şi activitatea notarială nr. 32 din 1995

30. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92 pe anul 1997 privind stimularea investiţilor indirecte,  publicată în Monitorul Oficial al României nr.386 din 1997.

31.  Legea nr. 16 din anul 1994 privind arendarea, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 31 din 1994.

32. Legea nr. 18 din 1991 privind fondul funciar, publicată în Monitorul Oficial al României nr.37 din 1997.

33. Legea nr. 128 din 1997 privind statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial la României mr. 37 din 1997

34. Legea nr. 105 din 1992 privind raporturile de drept internaţional privat, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 245 din 1992.