| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



Cuprins




I Evaziunea fiscalã………………………………………………………………………...3

1. Noţiune………………………………………………………………………….3

  1. Formele evaziunii fiscale……………………………………………………….4

a) evaziunea fiscalã legalã…………………………………………………….4

b) evaziunea fiscalã ilicitã……………………………………………………..5

  1. Scurt istoric al fenomenului în România……………………………………….6
  2. Evaziunea fiscalã în perioada de tranziţie………………………………………7


II Combaterea evaziunii fiscale în România………………………………………………9

1. Presiunea fiscalã………………………………………………………………...9

2. Cauzele evaziunii fiscale………………………………………………………10

3. Faptele care constituie infracţiuni reglementate

prin legea pentru combaterea evaziunii fiscale…………………………………..11

4. Modalitãţi prin care se realizeazã evaziunea fiscalã

(o cheie de control pentru depistarea evaziunii fiscale la T.V.A.)……………….12

5. Organele competente în combaterea evaziunii fiscale………………………...14


III Concluzii……………………………………………………………………………...16


Bibliografie………………………………………………………………………………17






















I Evaziunea fiscalã




1. Noţiune



Juriştii români au fost preocupaţi încã de la începutul secolului de definirea evaziunii fiscale, în acest scop dându-se diferite definiţii cum ar fi de exemplu: “totalitatea procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul cãrora cei interesaţi sustrag în totalitate sau în parte averea lor, obligaţiunilor stabilite prin legile fiscale”, sau “sustragerea de la plata obligaţiunilor fiscale prin transmiterea unor date eronate privind sursele şi veniturile impozabile”.

Evaziunea fiscalã este rezultantã logicã a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum şi a neprevederii şi nepriceperii legiuitorului a cãrui fiscalitate excesivã este tot atât de vinovatã ca şi cei pe care îi provoacã prin aceasta la evaziune.

Art.1 din legea 87/1994 defineşte evaziunea fiscalã ca fiind “sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurãrilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de cãtre persoanele fizice sau juridice române sau strãine, denumiţi în continuare contribuabili”. În art.3 din aceastã lege sunt prevazute obligaţiile contribuabilului, şi anume:

  • declararea în termen de 5 zile de la înregistrare a datelor în legãtura cu subunitãţile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazii şi cu orice alte locuri în care se desfãşoarã activitãţi producatoare de venituri, bãncile şi conturile bancare în lei sau în valutã, indiferent de locul unde funcţioneazã, în ţarã sau în strãinatate
  • declararea organului de control a bunurilor sau valorilor impozabile depozitate în orice alte locuri
  • declararea oricãror schimbãri cu privire la sediu, filiale, depozite, conturi bancare în termen de 15 zile de la data când au avut loc. Declaraţia se va comunica organelor fiscale competente
  • evidenţierea veniturilor realizate şi cheltuielilor efectuate din activitãţile desfãşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricãror alte documente prevãzute de lege
  • plata la termen a sumelor datorate statului ca urmare a obţinerii de venituri, deţinerii de bunuri imobile sau mobile ori a desfãşurãrii de activitãţi supuse taxelor şi impozitelor




2. Formele evaziunii fiscale



Dupã modul cum se procedeazã în activitatea de evitare a reglementãrilor fiscale se face diferenţierea între evaziunea fiscalã legalã şi evaziunea fiscalã ilicitã.


a) Evaziunea fiscalã legalã reprezintã acţiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevazutã a acesteia. Aceastã formã de evaziune nu este posibilã decât atunci când legea este lacunarã sau prezintã inadvertenţe. Evaziunea fiscalã legalã se realizeazã atunci când o anumitã parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale, este sustrasã de la impozitare datoritã modului în care legislaţia fiscalã dispune stabilirea obiectivului impozabil.

Contribuabilii gãsesc anumite mijloace, şi exploatând insuficienţele legislaţiei le eludeazã în mod legal, sustrãgându-se în totalitate sau în parte plãţii impozitelor, tocmai datoritã unei insuficienţe a legislaţiei. În acest fel contribuabilii rãmân în limita drepturilor lor, fãrã putinţa de a li se imputa ceva, iar statul nu se poate apãra decât printr-o legislaţie clarã, precisã.

Cele mai frecvente cazuri de evaziune în care se uzeazã de interpretarea favorabilã a legislaţiei fiscale, în practica ţãrilor cu economie de piaţã, sunt:

a) constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervã, în cuantum mai mare decât cel ce se justificã din punct de vedere economic, micşorând astfel veniturile impozabile

b) practica unor societãţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acordã reduceri ale impozitului pe venit, mãsurã care este menitã sã stimuleze acumularea

c) asocierile de familie, precum şi societãţile oculte dintre soţia şi copiii întreprinzãtorului şi acesta; rezultatul unei asemenea manevre este impunerea separatã a acestora, repartizarea separatã a venitulor pe fiecare asociat ducând la micşorarea sarcinilor ficale

d) venitul total al membrilor familiei poate fi împãrţit în mod egal între aceştia, indiferent de contribuţia fiecãruia la realizarea lui, pe aceastã cale obţinându-se o diminuare a cuantumului impozitului pe venit, care este datorat statului

e) constituirea unor depozite de pãstrare şi administrare de cãtre pãrinte (tutore) a unor fonduri în favoarea copilului minor. În acest caz deşi venitul aferent depozitului este supus impunerii, impozitul plãtit este mai mic în comparaţie cu ceea ce s-ar datora pe venitul astfel redivizat

f) folosirea în anumite limite, a prevederilor legale cu privire a donaţiilor filantropice, indiferent dacã acestea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei pãrţi din veniturile realizate de la impunere

g) un contribuabil are posibilitatea sã opteze pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice, fie pe sistemul de impunere aplicabil veniturilor realizate de corporaţie. Optând pentru cel de al doilea regim fiscal, contribuabilul realizeazã o importantã sustragere din venitul impozabil deoarece sistemul de impunere al corporaţiilor cuprinde numeroase facilitãţi care duc la o substanţialã reducere a sarcinilor fiscale.

h) luarea în considerare a unor facilitãţi legale cu privire la excluderea din masa impozabilã a cheltuielilor cu munca vie, cu pregatirea profesionalã şi practica în productie, a sumelor plãtite pentru contracte de cercetare ce au ca obiect programe prioritare de interes national

i) scãderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamã sau publicitate, indiferent dacã au fost fãcute sau nu

j) interpretarea favorabilã a dispoziţiilor legale care prevãd importante facilitãţi pentru contribuţiile la sprijinirea activitãţilor sociale, culturale, ştiinţifice şi sportive.

Legea 12/1991 privind impozitul pe profit (M.O. nr.25 din 31.01.1991) reglementeazã cheltuielile care se scad din veniturile încasate în vederea diminuãrii profitului. Aceastã listã a fost modificatã în anexa 1, la Hotãrârea guvernului nr. 804 din 30.11.1991.

Interpretarea favorabilã a acestor dispoziţii ce acordã scutiri de impozit pe diferite perioade de la infiinţarea societãţii în funcţie de profil a dus la infiiarea unui numãr deosebit de mare de societãţi cu profil comercial în scopul evaziunii fiscale.


b) Evaziunea fiscalã ilicitã, spre deosebire de cea legalã, se sãvârşeşte prin cãlcarea flagrantã a legii, profitându-se de modul specific în care se face impunerea. În acest caz contribuabilul violeazã prescripţia legalã cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.

Evaziunea fiscalã este frauduloasã când contribuabilul, obligat sã furnizeze date în sprijinul declaraţiei în baza cãreia urmeazã a i se stabili cota impozitului, recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau la folosirea altor cãi de sustragere de la plata impozitului.

În general este greu sã se determine toate formele de evaziune de acest gen, ele fiind practic nelimitate. În activitatea fiscalã existã însã forme care se regãsesc mai frecvent:

- întocmirea de declaraţii false

- întocmirea de documente de plãţi fictive

- alcãtuirea de registre contabile nereale

- nedeclararea materiei impozabile

- declararea de venituri impozabile inferioare celor reale

- executarea de registre de evidenţe duble, un exemplar real şi altul fictiv

- diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin  înregistrarea în cheltuielile unitãţii a unor cheltuieli neefectuate în realitate

- vânzãrile fãcute fãrã facturã, precum şi emiterea de facturi fãrã vânzare efectivã, care ascund operaţiunile reale supuse impozitãrii

- falsificarea bilanţului, ca mijloc de fraudare a fiscului, care presupune o convenţie între patron şi contabilul şef, ei fiind astfel ţinuţi sã rãspundã solidar pentru fapta comisã

Micşorarea încasãrilor bugetare din impozite, datoritã evaziunii fiscale, este în mai multe state o problemã acutã şi frecventã, mãrimea acestora nefiind deloc neglijabilã.




3. Scurt istoric al fenomenului în România



Examinând problema evaziunii fiscale în România, se poate constata cã de la marea reformã a impozitelor directe din anul 1921 şi în special din anul 1929, legea românescã s-a orientat în principal spre organizarea unui sistem de impunere si de gãsire a mijloacelor celor mai eficace pentru prevenirea şi reprimarea evaziunii fiscale. În anul 1923 s-a desfiinţat impunerea minimalã şi s-au atenuat sancţiunile severe prevãzute de legea din 1921 împotriva practicilor evazioniste, fiscul rãmãnând aproape dezarmat în faţa spiritului antifiscal manifestat de unii contribuabili şi a lipsei de pregãtire a organelor de aplicare a legii.

Legea contribuţiiilor directe din 1923, pe lângã pãrţi bune a avut şi lacune, ce fãceau ca sarcina fiscalã sã nu fie legal repartizatã, pentru a asigura unor intreprinderi posibilitatea de a nu plãti impozitul. Spre exemplu, faptul cã imobilele aparţinând intreprinderilor industriale nu erau supuse impozitului pe clãdiri, avea drept consecinţã cã în anii când activitatea acestora se solda cu pierderi, fiscul pierdea şi impozitul funciar pe care intreprinderile l-ar fi plãtit sub rubrica “impozit pe clãdiri”.

Cea mai rãspânditã formã de evaziune fiscalã a avut-o “inflaţiunea amortizãrilor”, procedeu ce consta în acţiunea intreprinderilor de a exagera valoarea clãdirilor şi instalaţiilor pe care le posedau şi de a cere şi de a obţine de la fisc dreptul de a scãdea din beneficiu un fond de amortizare corespunzãtor unor investiţii mai mari decât cele reale. În aceeaşi perioadã, în Germania, s-a creat un obstacol automat acestui gen de evaziune prin funcţionarea impozitului pe avere, alãturi de impozitul pe profit. Întreprinzatorul nu mai supraevalua clãdirile şi instalaţiile deoarece ar fi plãtit un impozit mult mai mare la rubrica “impozit pe avere”.

Efectele aplicãrii legii din 1923 au constat în scãderea îngrijorãtoare a randamentului impozitelor directe. Aceastã situaţie determina legiferarea specialã a mãsurilor de represiune a evaziunii fiscale şi o modificare totalã a metodelor de impunere, pentru acele categorii de contribuabili ce se puteau sustrage fiscului cu uşurinţã.

Legiferarea mãsurilor de represiune a evaziunii fiscale şi modificãrile aduse legii contribuţiilor directe marcheazã în România începutul luptei antievazioniste. Începând din 1929 legislaţia fiscalã românã are tendinţa din ce în ce mai pronunţatã de a restrânge sfera de aplicare a metodei constatãrii directe prin declaraţia contribuabilului şi de a o înlocui prin sistemul impunerii fixe şi minimale, pe baza semnelor exterioare şi prezumţiilor. Scopul legii din 1929 a fost de a mãri masa impozabilã şi de a limita posibilitãţile de evaziune.

Un adevãrat cod al evaziunii fiscale a fost introdus în legea contribuţiilor directe şi celelalte legi de impozite şi taxe. Legea contribuţiilor directe din 1933 clasificã abaterile de la legi în contravenţiune simplã şi contravenţiune calificatã. În literatura juridicã a vremii se fãcea diferenţa între infracţiunea fiscalã, abaterea fiscalã şi evaziune.

Astfel, infracţiunea fiscalã era consideratã “orice abatere, neascultare a legilor fiscale sancţionatã cu o pedeapsã fiscalã, neurmarea sau nesupunerea la legile fiscale puâand sã rezulte fie dintr-un fapt de abstenţiune, fie dintr-o acţiune”. Se aprecia cã infracţiunea fiscalã apare ca o consecinţã a dreptului pe care îl are statul de a impune şi de a pedepsi. Sancţiunile pentru astfel de fapte erau amenzile, care mergeau pânã la de patru ori impozitul la diferenţa venitului sustras. Pentru actele de corupţie impotriva agenţilor fiscali era prevazutã închisoarea contravenţionalã. Ion Stan în lucrarea “Fraude şi sancţiuni fiscale” fãcea urmãtoarele aprecieri: “legislaţia românã este un mozaic de legi necoordonate din punct de vedere al sancţiunilor. Infracţiunile nu sunt întotdeauna net definite, iar tehnica aplicãrii lor nu este amãnunţitã şi precisã, ceea ce îngreuneazã nu numai sarcina organelor fiscale chemate a le aplica ci şi cercetãrile în domeniul dreptului fiscal şi judecarea contravenţiilor […] Fiecare lege fiscalã are sistemul sãu deosebit de penalitãţi, procedurã proprie şi termene de apel şi recurs cu totul diferite de la un impozit la altul, astfel cã se comit cu uşurinţã de cãtre funcţionarii Ministerului Finanţelor, erori şi confuzii”.

La 29 decembrie 1947 o nouã lege vine sã sancţioneze evaziunea fiscalã; legea 344 era foarte asprã urmãrind cu toatã seriozitatea pe evazionişti şi pe toţi cei ce nu-şi respectau obligaţiile faţã de stat, dând însa posibilitatea celor în cauzã sã intre în legalitate şi sã-şi lichideze obligaţiile fiscale, chiar dacã s-ar fi retras în trecut în tot sau în parte de la plata impozitelor. Faptele de evaziune erau asimilate crimei de sabotaj şi se sancţionau cu pedepsele prevãzute în legea pentru reprimarea speculei şi a sabotajului.




4. Evaziunea fiscalã în perioada de tranziţie



Tranziţia la economia de piaţã a ţãrilor care au avut economii centralizate implica schimbãri esenţiale în toate domeniile vieţii economice şi sociale. Aşadar reforma economicã trebuie sã aibã neaapãrat ca o componentã esenţialã şi reforma fiscalã care sã permitã întãrirea administraţiei fiscale prin existenţa unui sistem fiscal care sã conducã la eficienţa activitãţilor economico-sociale. Promovarea unei reforme fiscale în ţãrile aflate în tranziţie la economia de piaţã trebuie sã constituie una din prioritãţile majore.

În condiţiile unei economii planificate, sistemul de preţuri este rigid, nereflectând situaţia realã din economie; capitalul este tratat în cea mai mare parte ca un bun fãrã valoare, ceea ce implica o ratã a dobânzii foarte scãzutã; salariile personalului scad simţitor. În ţãrile dezvoltate însã, sistemul fiscal este simplu de administrat, transparent şi stabil.

În momentul în care se adoptã un nou sistem fiscal trebuie avut în vedere impactul pe care acesta îl are asupra firmelor în adoptarea deciziilor de dezvoltare, întrucât tendinţa de a confisca veniturile accentueazã evaziunea fiscalã şi corupţia, care la rândul lor sunt amplificate de inflaţie, care de obicei conduce la practicarea unui sistem de impozitare indexat. De asemenea este necesarã luarea în calcul a efectelor sistemului fiscal asupra investiţiilor strãine.

Evaziunea fiscalã este consecinţa acţiunii unor situaţii, ori a unor fapte ilegale între care pot fi enumerate:

a) imperfecţiunile legii, în sensul cã actele normative prin intermediul cãrora se reglementeazã conduita de impozitare nu sunt îndeajuns de elaborate, şi impozitele nu sunt suficient de clare, explicite

b) lipsa de uniformitate în activitatea organelor financiare cu privire la stabilirea şi perceperea taxelor şi impozitelor, determinatã de inexistenţa unor norme metodologice de aplicare a legii

c) conduita unor categorii de contribuabili, care folosesc cele mai diverse mijloace de disimulare a materiei impozabile

d) lipsa de exigenţã ori corupţia funcţionarilor publici în cadrul organelor fiscale.

Etapa tranzitorie de la economia dirijatã la economia de piaţã, caracterizatã prin modificãri structurale ale relaţiilor economice, favorizeazã faptele ilegale, îndeosebi corupţia, traficul de influenţã, înşelãciunea şi, desigur, evaziunea fiscalã.

Introducerea la 1 iulie 1993 a T.V.A. a dus la orientarea agenţilor economici spre reducerea consumurilor, la disponibilizarea resurselor în economie, la stimularea exporturilor şi nu în ultimul rând la îmbunãtãţirea disciplinei financiare. În condiţiile introducerii T.V.A. în locul impozitului pe circulaţia mãrfurilor şi a unui nou sistem al accizelor, gradul de fiscalitate realizat s-a situat sub nivelul anilor 1990-1991.

A fost elaboratã de Ministerul Finanţelor şi aprobatã de Parlament legea privind impozitul pe venitul agricol, dar condiţiile economice actuale au condus la neperceperea sa pânã în anul 2000.

S-a considerat utilã şi ajustarea temporarã a unor instrumente fiscale în mãsurã sã sprijine stabilizarea economiei. Principalele mãsuri au fost:

  • reforma impozitului pe circulaţia mãrfurilor şi utilizarea lui ca stadiu preliminar pentru introducerea (iulie 1992) a impozitului pe valoarea adãugatã
  • introducerea impozitului pe profit cu 77 de clase de impozitare, reducerea acestor clase în douã şi adoptarea prin ordonanţa guvernamentalã a noii legi a impozitului, cu o cota unicã de impozitare de 38%
  • introducerea impozitului pe dividende şi pe vânzarea de active
  • introducerea unui nou sistem de taxe vamale
  • introducerea impozitului pe salarii

Diversificarea structurii sistemului de impozite prin adoptarea impozitului pe venitul personal şi a altor impozite (impozitul pe câştigul din capital, impozitul pe proprietate, impozitul pentru poluare) au constituit o prioritate a reformei fiscale alãturi de introducerea impozitului pe venitul global.

Legea 87/1994 vine sã asigure siguranţa bugetului statului prin prevederea obligaţiei pentru toţi cei care obţin venituri de a contribui cu o parte din acestea, constituite ca impozite, la realizarea bugetului statului. Legea privind evaziunea fiscalã era mai mult decât o necesitate şi este de aşteptat ca gravitatea pedepselor pe care le instituie îi va determina pe evazioniştii de profesie sau de ocazie, sã se gândeascã mai mult înaintea sãvârşirii unor astfel de acte, pentru cã riscul pe care şi-l asumã acum nu este legat de pierderea unor sume de bani pe care le plãteau ca amendã, ci este în joc o valoare mult mai mare libertatea.




II Combaterea evaziunii fiscale în România




1. Presiunea fiscalã



Impozitele alimenteazã în cea mai mare parte resursele publice, ponderea impozitelor în totalul veniturilor publice depãşeste proporţii de peste 80% şi chiar peste 90%, aceasta deoarece veniturile nefiscale sunt în mod obiectiv reduse, datoritã în primul rând ponderii reduse a sectorului public în economie şi a gradului redus de autofinanţare a activitãţii instituţiilor publice.

Presiunea fiscalã este, de fapt, gradul de fiscalitate, adicã gradul în care contribuabilii în ansamblul lor, societatea, economia, suportã, pe seama rezultatelor obţinute din activitatea lor, impozitele şi taxele, ca prelevãri obligatorii instituite şi percepute prin constrângere legalã de cãtre stat.


Indicatori de cuantificare


Presiunea fiscalã este raportul dintre suma tuturor impozitelor, taxelor, cotizaţiilor sociale şi altor prelevãri cu conţinut fiscal, percepute la nivel central sau local, şi un indicator macroeconomic agregat (P.I.B., P.N.B., venitul naţional).

Cuantificarea presiunii fiscale în cazul impozitelor individualizate, poate fi realizatã la nivelul contribuabilului individual, în raport cu baza de impozitare consideratã la acest nivel. Astfel, fiecare contribuabil îşi poate determina gradul în care suportã fiscalitatea.


Presiunea fiscalã, ca expresie a randamentului sistemului fiscal


Abordarea presiunii fiscale, ca raport matematic, între impozite şi agregaţi economici, vizeazã de fapt expresia randamentului fiscal. “Presiunea fiscalã nu este o noţiune care poate fi definitã printr-un raport matematic. Ea nu serveşte la nimic pentru a o caracteriza, a cunoaşte produsul sistemului fiscal şi totalul materiei impozabile. Câtul celor doi mari indicatori exprimã, de fapt, randamentul sistemului fiscal şi nu sancţiunea, chiar suferinţa, aplicatã contribuabililor. Ea poate fi caracterizatã prin ansamblul impozitelor sistemului fiscal”. În mãsura în care presiunea fiscalã creşte, trebuie ca impozitul sã nu creeze distorsiuni grave şi ca el sã fie just. “Justificarea prelevãrii fiscale se aflã în utilitatea  economicã a cheltuielilor publice pe care le serveşte pentru finanţare”.





2. Cauzele evaziunii fiscale



Evaziunea fiscalã este rezultantã logicã a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte şi rãu asimilate, a metodelor şi modalitãţilor defectuoase de aplicare, precum şi neprevederii şi nepriceperii legiuitorului a cãrui fiscalitate excesivã este tot aşa de vinovatã ca şi cei pe care îi provoacã prin aceasta la evaziune. Când sarcinile fiscale apasã prea greu asupra unei materii impozabile, acesta tinde sã evadeze. Este o specie de “reflex economic” care face sã disparã capitalurile pe care fiscul ţine sã le impunã prea mult. “Un impozit excesiv pune pe fugã materia impozabilã”.

Amenzile fiscale nu-l vor determina pe contribuabil sã declare exact veniturile pe care le are, ci îl vor determina sã ia o serie de precauţii mai minuţioase, pentru a se sustrage de la obligaţiile sale faţã de stat.

Exista o psihologie a contribuabilului de a nu plãti decât ceea ce nu poate sã nu plãteascã. Natura omeneascã are întotdeauna tendinţa sã punã interesul general în urma interesului particular; ea este înclinatã sã considere impozitul mai mare ca un prejudiciu. Este acest spirit de a se sutrage de la obligaţiile faţã de fisc, e un sentiment colectiv de amoralitate fiscalã, sentiment mai puternic şi mai viu manifestat în pãturile orãşeneşti, agravat de o strâmtã şi egoista înţelegere a datoriilor sociale.

În condiţiile economiei de piaţã, organele fiscale se confruntã cu un fenomen evazionist ce ia proporţii de masã, din cauza tendinţei de a fi sustrase de sub incidenţa legii venituri  cât mai substanţiale.Proliferarea faptelor ilegale, îndeosebi a celor din domeniul economico-financiar, este o consecinţã a unor imperfecţiuni ale legislaţiei sau a lipsei unor reglementãri. În perioada tranziţiei la economia de piaţã, lacunele legislative sunt mai evidente.

Lipsa unor reglementãri legale, în condiţiile în care capitalul de stat a suferit modificãri esenţiale în favoarea capitalului privat, creşterea şi diversificarea numãrului de agenţi economici, cãrora le revin obligaţii fiscale, au creat posibilitatea sustragerii de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate statului, pentru majoritatea agenţilor economici nou înfiinţaţi.Creşterea alarmantã a cazurilor de neevidenţiere corectã a operaţiunilor economice, înregistrãrile fictive în contabilitate, înfiinţarea unor firme având ca scop efectuarea unei singure operaţiuni comerciale de amploare neînregistratã în evidenţe, şi apoi abandonate în totalitate, distrugerea intenţionatã de documente, diminuarea procentului de adaos comercial practicat, folosirea unor evidenţe duble, întocmirea şi prezentarea de date nereale în bilanţuri şi în balanţe, ascunderea unor activitãţi comerciale, nedeclararea sucursalelor, filialelor, punctelor de lucru, a depozitelor şi magaziilor, prezentarea  de documente false la operaţiunile de import-export, au fãcut necesarã luarea unor mãsuri ferme de stopare a fenomenului de evaziune fiscalã.

În mod nemijlocit ea este determinatã de atitudinea agenţilor economici şi persoanelor fizice care activeazã pe teritoriul României, faţã de îndeplinirea obligaţiilor de platã a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate statului, ca urmare a activitãţilor economice care genereazã venituri supuse impozitãrii. Acestei atitudini a agenţilor economici i se adaugã şi faptul cã în mod nejustificat, unele unitãţi bancare, prelevându-se de secretul bancar, au refuzat categoric sã comunice organelor de control date privind disponibilitãţile bãnesti aparţinând agenţilor economici controlaţi şi dinamica acestora.




3. Faptele care constituie infracţiuni reglementate prin legea pentru combaterea evaziunii fiscale



Prin art.9-14 din legea 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, sunt reglementate infracţiunile specifice acesteia:

  1. în cazul infracţiunilor prevãzute de art.10 al legii 87/1994 trebuie sã se dovedeascã abţinerea de la întocmirea completã şi corespunzatoare a documentelor primare sau de evidenţã contabilã, cât şi fapta comisivã, descrisã în acest text ca fiind “aceptarea unor astfel de documente”, sã se facã cu scopul de a împiedica verificãrile financiar contabile, pentru identificarea cazurilor de evaziune fiscalã
  2. în cazul infracţiunilor prevãzute la art.11, “sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate statului, neînregistrarea unor activitãţi, pentru care legea prevede obligaţia înregistrãrii”, sã se facã cu scopul obţinerii de venituri
  3. în cazul infracţiunilor prevãzute de art.14 alin.2, “distrugerea actelor contabile sau a altor documente ori a memoriilor aparatelor de taxat sau de marcaj, ori a altor mijloace de stocare a datelor”, sã se facã în scopul prevãzut de art.14 alin.1, adicã pentru a obţine “diminuarea veniturilor supuse impozitelor, taxelor şi contributiilor”
  4. în cazul infracţiunilor prevãzute de art.16 fapta comisivã, adicã de declarare fictivã fãcutã de contribuabili sau împuterniciţii acestora cu privire la sediul unei societãţi comerciale sau de schimbare a acestuia fãrã îndeplinirea obligaţiilor prevãzute de lege”, sã se facã în scopul sustragerii de la controlul fiscal.

Rãspunderea penalã ca formã a rãspunderii juridice, constã în obligaţiile unei persoane de a suporta o pedeapsã, deoarece ea a sãvârşit o infracţiune. La declararea fictivã fãcutã cu privire la sediul societãţii comerciale sau la schimbarea sediului acesteia, fãrã îndeplinirea obligaţiilor prevãzute de lege, fapta este sãvârşitã de un subiect calificat, fiind vorba de un contribuabil, deci cel care în calitate de manager, director general sau administrator unic reprezintã societatea comercialã sau de persoanã împuternicitã, deci mandatatã în acest scop de cãtre conducerea societãţii comerciale.

În conformitate cu art.35 din decretul nr.31/30.01.1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, persoanele juridice îşi exercitã drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin “organele sale”, iar în conformitate cu art.36 din acelaşi act normativ, “raporturile dintre persoanele juridice şi cei care alcãtuiesc organele sale sunt supuse, prin asemãnare regulilor mandatului, dacã nu s-a prevãzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut”.

În cazul regiilor autonome şi societãţilor comerciale în care statul deţine peste 50% din capitalul social al acestuia, managerul exercitã, în conformitate cu art.3 din legea 66/1993 a contractului de management, în temeiul unui contract comercial, atribuţiile prevãzute de lege pentru administrator sau consiliul de administraţie.

Legile fiscale, care sunt de drept public, sunt de strictã interpretare, întrucât nu este posibilã a se aplica o sancţiune prevãzutã de legea fiscalã fãrã reglementare, fãrã text expres, analogia fiind interzisã.

Pentru partea din faptele penale prevãzute de legea pentru combaterea evaziunii fiscale (cu excepţia art. 1, 12, 14, 16) sunt prevãzute, alternativ, fie pedeapsa închisorii pe termen limitat, fie amenda penalã. În practicã, în cazul sãvârşirii în concurs a mai multora dintre infracţiunile enunţate, este posibil ca pentru unele infracţiuni instanţa sã aplice pedeapsa închisorii, iar pentru altele pedeapsa amenzii.

În cazul unui asemenea concurs de infracţiuni, pentru a stabili pedeapsa finalã, instanţa va proceda conform regulilor instituite de art.34 Cod Penal:

a) când au fost stabilite numai pedepse cu închisoarea, se aplicã pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporitã pânã la maximuul special, iar când acest maxim nu este îndestulãtor, se poate adãuga un spor de pânã la 3 ani

b) când au fost stabilite numai pedepse cu amendã, se aplica amenda cea mai mare, care poate fi sporitã pânã la maximul ei special, iar dacã acest maxim nu este îndestulãtor, se poate adãuga un spor de pânã la un sfert din acel maxim

c) când a fost stabilitã o pedeapsã cu închisoarea şi o pedeapsã cu amendã, se aplicã pedeapsa închisorii, la care se poate adãuga amenda, în total sau în parte

d) când au fost stabilite mai multe pedepse cu închisoarea şi mai multe pedepse cu amendã, se aplicã pedeapsa închisorii conform regulii de la litera “a)”, la care se poate adãuga amenda, conform regulii de la “b)”.

Se prevede de asemenea şi pedepsirea tentativei. Cât priveşte limitele sancţiunii penale, în cazul tentativei se stipuleazã cã: “tentativa se sancţioneazã cu o pedeapsã cuprinsã între jumãtatea minimului şi jumãtatea maximului prevãzut de lege pentru infracţiunea consumatã, fãrã ca minimul sã fie mai mic decât minimul general al pedepsei”.




4. Modalitãţi prin care se realizeazã evaziunea fiscalã (exemplu referitor la T.V.A.)



Taxa pe valoarea adãugatã se spune cã este unul din impozitele mai puţin predispuse a fi obiectul evaziunii fiscale. Se are în vedere, când se face aceastã afirmaţie, cã T.V.A., fiind înscrisã obligatoriu în documentul care atestã transferul proprietãţii unui bun, prezintã posibilitatea controlului încrucişat în vederea stabilirii realitãţii operaţiunii impozabile (la vânzator şi la cumpãrator).

Cu toate acestea, chiar în ţãrile cu sisteme fiscale solide, evazioniştii nu pierd din vedere nici acest impozit. Este vorba, de exemplu, de “instituţia” taxi-ului. “Taxi” este un “mandatar” a cãrui unicã funcţie este de a fi înscris la Registrul Comerţului pentru a emite, sub acoperirea antetului sãu, facturi de vânzare fictive. Altfel spus, el conduce o firmã de faţadã, însãrcinatã sã emitã documente comerciale corespunzatoare operaţiunilor fictive desfãşurate de firme reale şi în aparenţã, ireproşabile în ceea ce priveşte activitatea desfãşuratã. Prin aceste facturi se permite societãţilor comerciale beneficiare (reale) sã obţina rambursãri de T.V.A..

Cu atât sunt mai mari posibilitãţile de evaziune fiscalã, în materie de T.V.A. la noi, unde sistemul fiscal fragil este dublat de un aparat fiscal nu tocmai performant.

Cel care îşi propune sã verifice dacã agentul economic a stabilit o sumã corectã privind T.V.A. pe care el trebuie sã o suporte pentru activitatea unei anumite perioade, nu are decât sã calculeze valoarea adaugatã prin însumarea elementelor componente şi sã-i aplice cota de T.V.A. Deoarece T.V.A. calculatã cã diferenţa între taxa aferentã ieşirilor (facturãrilor) şi cea corespunzãtoare intrãrilor (cumparãrilor) nu este taxa aferentã valorii adãugate pentru producţia realizatã într-o anumitã perioadã, trebuie mai intâi fãcute unele corecţii atât la T.V.A. colectate, cât şi a celei deductibile pentru a exista comparabilitate între cele douã metode de calcul. Condiţiile se referã la:

  • scãderea din T.V.A. deductibilã a taxei aferente cumpãrãrilor de active imobilizate*
  • influenţarea T.V.A. deductibile cu taxa aferentã diferenţelor dintre soldul final şi cel iniţial al stocurilor; se scade taxa aferentã soldurilor finale şi se adaugã cea aferentã soldurilor iniţiale
  • influenţarea T.V.A. colectatã cu taxa aferentã diferenţei dintre soldul final al ieşirilor şi cea aferentã soldului iniţial al ieşirilor; se adaugã taxa aferentã soldului final şi se scade cea aferentã soldului iniţial


Exemplu:



Intrãri

Valoare adãugatã

Ieşiri

Sold iniţial

400


100

Cumpãrãri

1000

500

1600 vânzãri din care:

-1800 producţie

-(200) din sold

Sold final

100


300 sold final


T.V.A. deductibilã = 1000x19%+400x19%-100x19% = 285

T.V.A. colectatã  = 1600x19%+300x19%-100x19% = 342

T.V.A. de platã = T.V.A. colectatã - T.V.A. deductibilã = 57


Folosind metoda de determinare a T.V.A. pe baza aplicãrii cotei de impozitare asupra valorii adãugate obţinutã prin însumarea elementelor componente ale acesteia se poate verifica dacã agentul economic în cauza a efectuat vreo evaziune fiscalã prin:

  • înscrierea în registrul de cumpãrãri a unor facturi fictive pentru a majora T.V.A. deductibilã şi a micşora sau elimina datoria agentului economic faţã de bugetul de stat privind acest impozit
  • neînscrierea în registrul de vânzãri a unor facturi emise de agentul economic sau neîntocmirea unor documente legale privind vânzãrile agentului economic

Verificarea concordanţei taxei datorate pentru activitatea desfãşuratã de un agent economic, stabilitã prin cele douã metode se poate face pe diferite perioade de timp, mergând de la o lunã la un an de zile.

În cazul unui agent economic care are şi activitate de export este necesarã o corecţie suplimentarã a taxei calculate pentru a exista o comparabilitate cu taxa calculatã pe baza de valoare adãugatã. De asemenea, verificarea este îngreunata în cazul agenţilor economici care lucreazã cu mai multe cote, deoarece ajustãrile se complicã.




5. Organele competente în combaterea  evaziunii fiscale



Lipsa unui control bine organizat şi dotat cu un personal priceput şi corect poate conduce la forme de mare amploare ale evaziunii fiscale. Pentru organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi Gãrzii Financiare, la 22 martie 1991 s-a adoptat legea nr.30, publicatã în M.O. al României nr.64 din 27 martie 1991.

În conformitate cu art.1 din legea 30/1991, “Ministerul Finanţelor, în numele statului efectueazã aparatul specializat controlulului şi administrãrii mijloacelor financiare ale organelor centrale şi locale, ale administraţiei de stat, precum şi ale instituţiilor de stat şi verificã respectarea reglementãrilor financiar-contabile în activitatea desfãşuratã de cãtre regii autonome, societãţi comerciale şi alţi agenţi economici în legãturã cu îndeplinirea obligaţiilor acestora faţã de stat”.

Cel de al doilea aliniat al aceluiaşi articol menţioneazã cã “aparatul specializat al Ministerului Finanţelor acţioneazã operativ pentru prevenirea şi combaterea fraudelor, contravenţiilor şi infracţiunilor la regimul fiscal, vamal şi de preţuri, luând mãsurile prevãzute de lege”.

În art.4 se precizeazã cã “controlul financiar al statului se organizeazã şi funcţioneazã în Ministerul Finanţelor şi se realizeazã prin Direcţia Generalã a controlului financiar de stat şi Garda Financiarã”.

Prin lege, atribuţiile ce revin Direcţiei Generale a controlului financiar de stat şi unitãţilor subordonate acesteia sunt:

  • controleazã administrarea şi utilizarea fondurilor acordate de la buget pentru cheltuielile de funcţionare şi întreţinere a organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat şi unitãţilor finanţate de la buget
  • controleazã utilizarea fondurilor acordate de cãtre stat pentru realizarea de investiţii de interes general, subvenţionarea unor activitãţi şi produse si pentru alte destinaţii prevãzute de lege
  • verificã folosirea mijloacelor şi a fondurilor din dotare şi respectarea reglementãrilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome şi a societãţilor comerciale cu capital de stat
  • verificã exactitatea şi realitatea înregistrãrilor în evidenţele prevãzute de lege şi de actele de constituire a societãţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici, urmãrind stabilirea corectã şi îndeplinirea integralã şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţã de stat
  • îndeplineşte şi alte atribuţii de control stabilite potrivit legii în sarcina Ministerului Finanţelor

De asemenea, sunt reglementate şi atribuţiile Gãrzii Financiare:

  • aplicarea şi executarea legilor fiscale şi a reglementãrilor vamale, urmãrind împiedicarea oricãrei sustrageri sau eschivãri de la plata impozitelor si taxelor
  • respectarea normelor de comerţ, urmãrind sã împiedice activitãţile de contrabandã şi orice procedee interzise de lege
  • sã verifice existenţa şi autenticitatea documentelor justificative, pe timpul tranportului, precum şi în locurile de desfãşurare a unor activitãţi de producţie, prestãri de servicii, acte şi fapte de comerţ, când existã indicii de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale sau de realizare a unor procedee interzise de lege
  • sã verifice registrele sau orice alte documente din care  rezultã îndeplinirea obligaţiilor fiscale
  • sã constate contravenţii şi sã aplice sancţiunile corespunzãtoare
  • sã sesizeze organele de urmãrire penalã în legaturã cu infracţiunile constatate cu ocazia exercitãrii atribuţiilor de serviciu

În urma constatãrilor rezultate din controlul financiar, Ministerul Finanţelor are dreptul în conformitate cu dispoziţiile art.7 din legea nr. 30/1991 sã dispunã:

  1. luarea de mãsuri în vederea înlãturãrii şi prevenirii neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilã a administraţiilor centrale şi locale, precum şi a regiilor autonome
  2. corectarea şi completarea bilanţurilor contabile şi vãrsarea la buget a impozitelor şi a altor venituri legal datorate statului
  3. aplicarea de mãsuri pentru respectarea prevederilor legale în domeniul preţurilor şi tarifelor
  4. suspendarea aplicãrii mãsurilor care contravin reglementãrilor financiar-contabile şi fiscale.

Nerespectarea, neducerea la îndeplinirea la termen a dispoziţiilor date prin actul de control încheiat de organul financiar-fiscal constituie în sistemul legii nr. 87/1994 contravenţie şi se sancţioneazã ca atare.










III Concluzii




Evaziunea fiscalã a devenit un fenomen omniprezent în plan economic şi social. Amploarea pe care a luat-o evaziunea fiscalã este îngrijorãtoare deoarece în lipsa mãsurilor de combatere poate atenta în viitor la stabilitatea economiei naţionale.

În plan economic o situaţie echilibratã a bugetului de stat ar conduce la echilibrarea macroeconomicã şi la asigurarea condiţiilor unei dezvoltãri economice.

Pentru combaterea evaziunii fiscale nu este necesar sã se impunã nişte sancţiuni drastice, ci ar trebui realizat un control fiscal eficient, un sistem legislativ viabil şi poate în primul rând o educaţie fiscalã a cetãţenilor.

Legile fiscale trebuie sã fie simple, clare, precise şi relativ stabile, sã se facã o deosebire între cazurile când legile sunt încãlcate cu intenţie de fraudã sau când sunt încalcate din culpã, din neglijenţã, sau din cauze independente de voinţa contribuabilului. Este necesar sã se reorganizeze controlul şi verificãrile fiscale, sã se elaboreze de cãtre B.N.R. norme clare cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite şi documentele ce trebuie prezentate de persoanele fizice.

Ţara noastrã a avut unul dintre cele mai bune coduri de procedurã fiscalã, dar care a fost abrogat de regimul de dictaturã instaurat dupã cel de al doilea Rãzboi Mondial.






















Bibliografie


Iulian Vãcãrel şi colectivul - ”Finanţe Publice”, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti 1992

Dan Drosu Şaguna “Drept financiar şi fiscal”, Editura Oscar Print, Bucureşti 1994

Nicolae Hoanţã “O cheie de control pentru depistarea evaziunii fiscale la TVA”, revista “Impozite şi taxe” nr.5, mai 1997, pg. 24

Tatiana Moşteanu “Presiunea fiscalã”, revista “Impozite şi taxe”, nr.5, mai 1997, pg. 63

Dorin Clocotici, Gh. Gheorghiu “Dolul, frauda şi evaziunea fiscalã”, Editura Luminalex, Bucureşti 1996

Dorin Clocotici, Gh. Gheorghiu “Evaziunea fiscalã”, Editura Luminalex, Bucureşti 1996

Legea 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale (M.O. nr.299/24.10.1994)