| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



Destinul omului de geniu  în creaţia eminesciană



   Marea se leagănă ca şi acum o sută de ani. Codrul se lasă  „bătut de gînduri”, izvoarele se zdruncină întruna , luna „văruieşte” potecile ca şi pe vremea lui Eminescu artistul etern în sensul cel mai profund pe care îl poate avea acest cuvînt .

    Trec epoci şi milenii , vor trece timpurile noastre de nelinişti , dispreţuire , cruzime şi nebunie . Puţinurile acestei lumi se vor schimba , însă cuvintele marelui scriitor vor rămîne veşnice .

    Va rîmăne etern şi acel personaj prezentat de Eminescu , acea fiinţă solitară prin nemarginile sale de gîndire omul de geniu .Motivul care a înfrumuseţat literatura romantică şi i-a dat adîncimi de vecie .

    Şi în literatura universală condiţia geniului a constituit tema unor mari opere cum ar fi „Demonul”, de Lermontov, „Mase-Alfred” de Vigny, „Cain” Byror.

    Tainele sunt ascunse , provocînd farmec , şi totodată ,teamă. Catargul e gata de plecare , împărţind totul într-un Aici şi un Acolo.Aici omul de geniu care are în faţa pînzei de corabie  oceanul, al cărui vuiet surd îi strecoară în suflet fantoma furtunii. Acolo se înalţă deasupra lui şi deasupra celor pămînteşti eternul sfînt.Gîndirea sa se îndreaptă înspre bogaţia cerului cu toată nostalgia infinită a depărtării infinite.

    Catargul se desparte de pămînt , se cufundă în valurile oceanice neterminate, luînd pe corabia sa geniul , pentru a-şi împlini destinul , acel destinpredestin ce nu poate fi schimbat sau ocolit :

„Ce suflet trist mi-au daruit părinţii ,

Parinţii din părinţi

De-au încăput numai în el

Atîtea suferinţi”

                              (Ce suflet trist)

      Astfel , cursul liber al catargului e mereu accidentat şi omul superior continuă să reflecte asupra şirului încîlcit al vieţii , asupra genezei , asupra istoriei, asupra sîmburelui răului. Această fiinţă nu doar cunoaşte , ci este însetat  de cunoaştere, dar ceea ce descoperă este trist : „stîncile” sunt răsturnate , „brazii” sunt agăţaţi de vîrfurile stîncilor , unuii dintre ei fiind răsturnaţi de vijelii şi torente. Totul este încîlcit şi indescifrabil,  şi cu cît mai mult omul superior încearcă să decodifice tainele, ele se fac tot mai ascunse.

     Lumea geniului e una profund dezbinată , scindată, rătăcită . Ea se desfăşoară sub un val negru de suferinţă :

„Răsari în cale-mi , suferinţă tu ,

                     Dureros de dulce.”

  Pentru el a exista înseamnă a suferi , urmărind în acest mod , purificarea şi reînvierea , asemenii păsării Pheonix .

  Această fiinţă mitică care „ţine pămîntul pe un umăr” s-a simţit întotdeauna singur . Fiinţa solitară prin nemarginile sale de gîndire , el este un neînţeles în


lumea comună, incapabilă să-i patrundă fericirea .De aceea , el alege acea „lume dulce” a visurilor şi a gîndurilor , izolîndu-se întro rece şi mîndră singurătate:

„Cu perdelele lăsate

Stau la masa mea de brad

Focul pîlpîe în sobă

Iară eu pe gînduri cad.”

  Dacă ar fi fost să aibă şi el o mură , ar fi ales-o pe aceasta , pe a zecea , Singurătatea. Adevăratele mulţumiri într-o viaţă de zbucium şi dezamăgiri , ea i le-a dat. Ea îi înlesnea să fie în lume şi să  poată oricînd să se desprindă de ea. Datorită ei , eul geniului a devenit o sferă absolută , armonizată , închisă în sine, eul său s-a transformat într-o alcătuire asemeni florii sau arborelui . Ceea ce receptează din afară e topit în substanţa sa intimă. Şi întrucît spaţiul fizic e limitat, pentru omul superior , cea mai înaltă valoare euotenţială o constituie spaţiul launtric spiritual:

„A geniului imperiu : gîndirea lui anume

A sufletului spaţiu , e însuşi el .”

    Închiderea în sine , mintea uriaşă cu care este înzestrat  îi permit geniului să vadă nimicnicia lumii , acele „muşti de-o zi pe-o lume mică” şi , totodată , să găsească forţa de a „rămîne la toate rece”.

  Geniul se detaşează de cercul strîmt , ceea ce scoate în relief ipostaza de om superior.

Susţinînd depărtarea dintre el şi societate, reuşeşte să-şi păstreze eul. E ceea ce face Dan Dionis , călătorind psihologic în trecut , „bătrînul dascăl”, din „Scrisoarea I”, care se întoarce la timpul originar cînd  Nefiinţa visa în adîncul repaosului etern,  să-şi descopere sensul.

    Acţiunile demiurgice ale omului , realizat cu ajutorul magiei şi al visului evidenţiază setea de absolut a geniului , de spargere a limitelor , dar aceasta nu este posibil de realizat . Chiar dacă este altfel decît ceilalţi , e capabil să perceapă atîtea lucruri „fără de-nţeles” , să se deplaseze dintr-o realitate în alta , geniul, totuşi, rămîne la statutul său de om .De aceea , readus pe pămînt , el speră ca , prin izolare şi renunţare la cele pămînteşti , să învingă timpul prin opera sa. Aşadar, distanţarea de lumea comună îi permite geniului să se proiecteze în infinit :

       „De-oi muri , îşi zice-n sine , al meu nume o să-l poarte

        Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”

    Renunţarea la fericirea pămîntească , la bunurile terestre , este preţul creaţiei. Legenda „Meşterul Manole” simbolizează acest destin al creatorului . Nimic din tot ceea ce năzuieşte a zidi nu va înfrunta timpul dacă în temelie, în piatră şi-n cărămidă, în materialul neînsufleţit , nu tencuieşti ceva din sufletul tău, din tot ceea ce-ţi este mai drag şi mai scump în viaţa ta. E un preţ şi un blestem al creaţiei.

    Parcurgînd drumul de la vis spre luciditate şi de la posibil la real , geniul se regăseşte prin dragoste.El nu pur şi simplu iubeşte , ci este cuprins de setea de iubire . În viaţa sa femeia este un „sfînt noroc”, „o icoană de lumină” în stare să lumineze toată casa, să dea sens vieţii sale. Această personalitate doreşte cu toate


fibrele sufletului căldura umană , intimitatea , autodezvăluirea. Dar geniul nu reuşeşte să găsească acea „floare albastră” care să încorporeze perfecţiune rîvnită. Şi  toate acestea, pentru că el este conceput din alt material , are alte concepţii care-l fac incompatibil cu lumea comună . Spre exemplu , Luceafărul o iubeşte pe Cătălina , îi oferă  toată  dragostea şi încearcă să o aducă în lumea sa , lumea „sferelor iluminate” , dar statul ei de pămînteancă nu-i permite aceasta .

    Cătălina îl reprezintă pe omul comun , care îşi trăieste clipa într-un spaţiu şi timp limitat , în „cercul strîmt” al destinului său.

     La început prin unicitate şi frumuseţe , ea aspiră spre Luceafăr , întruchipare a cosmosuluiu , totuşi, spre final , este oprită de „lutul” care domină în alcătuirea omului comun .Ea îşi caută un alt „chip de lut” care să-i semene şi împreună , vor forma un întreg al terestrului.

   Neînţeles de femeia căreia îi oferea nimbul eternizării :

„Ai fi trăit în veci de veci

Şi rînduri de vieţi”

Şi suportînd acea povară grea a timpului , el va deveni un rece Hyperion :

„Şi te privesc nepăsător

C-un rece ochi de mort”

Hyperion geniul  este  o ipostază a însuşi Creatorului , iar Demiurgul îi vorbeşte ca unui egal :

„Noi nu avem nici timp nici loc

Şi nu cunoaştem moarte:”

     Şi în Poeziile „Floare albastră” , „Dorinţă” , „Sara pe deal”, „De cîte ori iubito”, „Lacul”, „Pe lîngă plopii fără soţ” mocneşte regretul adînc al poetului după dragostea care a fost o încercare fericită de a se consola , dar care l-a marcat pînă la urmă , tristeţea şi tainica dezamăgire.

     Foarte amar ,Eminescu evocă nefericirea geniului shoperian într-o însemnare de pe un manuscris al Luceafărului cu aceste cuvinte „Dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi  numele lui  scapă de noaptea uitării , pe de altă parte , însă, pe pămînt nu e capabil a ferici pe cineva , nici de a fi fericit .”

    Aceste sunt înseşi cugetările unui geniu. Căci Eminescu a simţit mai adînc ca oricine voluptatea amară a iubirii nefericite , poluînd-o cu praful argintiu al razelor lunare , învăluind-o în taina îngînată de şopotul izvoarelor şi freamătului codrului.

  Eminescu este cel care a trăit toate durerile acestei lumi într-o singură inimă de om , inima lui care sa mistuit arzînd continuu .A plutit pe cele mai zbuciumate mări, a înfruntat „vînturile , valurile” care „te urmează în tot locul”  pentru a-şi împlini destinul de geniu .

    Mă închin în fţa tainei care a fost Eminescu. Acel Luceafăr care nicăieri nu luceşte mai mult ca pe umerii colinelor noastre , în clarul apelor noastre , deasupra codrilor noştri. Îmi plec genunchii în faţa celui care a trăit mai mult decît noi , care a suferit mai mult decît noi , care a iubit mai mult decît noi , care şi acum e mai viu decît noi.