| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



       








COMUNICAREA

ÎN CADRUL GRUPULUI
















REALITATEA COMUNICĂRII



       Comunicare reprezintă  înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legatură. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru comunicare. Deşi pare simplu înţelesul comunicarii este mult mai complex şi plin de substrat. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atîtea metode de exprimare şi manifestare. Nu există o definiţie concretă a comunicării însă se poate spune cel puţin că, comunicarea înseamnă transmiterea intenţionată a datelor, a informaţiei.

Ce se înţelege prin comunicare:


  • o provocare constantă pentru psihologia socială;
  • o activitate;
  • satisfacerea nevoile personale;
  • legătura între oameni, etc.

Prin comunicare se exprimă ceea ce se petrece, s-a întîmplat ori se doreşte să aibă loc la nivelul grupului şi/sau al fiecăruia. Ca urmare, realitatea exprimată sau de exprimat se prezintă ca fapte, sentimente şi relaţii între fapte şi sentimente.

Faptele, înfăţişate ca incontestabile, sînt alcătuite din ce se ve­de: inclusiv atitudini posturale, gesturi, culori, forme, figuri, dimen­siuni; ce se aude: vorba, timbrul vocii, muzica, sunetele, zgomotul, ritmul, tăcerea, intensitatea intervenţiei; ce se spune: cuvîntul (ca sens), conţinuturile; ce se face: acţiuni, munca (organizarea ei), obiectele produse, cercetarea, exerciţiile practice, rezultatele obţinute.

Sentimentele prezente la grup, subgrup sau individ sînt recunos­cute şi prelucrate, conştient sau inconştient, de fiecare. în fapt, ele sînt afectivitatea pe care o generează şi/sau o manifestă fiecare grup în modelele sale de tensiune, de satisfacţie, de putere, de euforie. Indivi­dual, fiecare le resimte la fel şi totodată diferit: pozitiv/negativ, atrac­ţie/respingere, bucurie/durere, satisfacţie/frustrare, forţă/slăbiciune, in­diferenţă/entuziasm. Relaţia fapte-sentimente se prezintă la nivelul intenţiei, senza­ţiilor, impresiilor, înţelegerii faptelor, contextelor, oamenilor. Fiecare persoană are tendinţa să deformeze, să interpreteze, să înfrumuseţeze ori să umbrească ceea ce vede, aude, simte. în gradul şi nivelul de deformare intervin caracterul şi experienţele anterioare (backgroimd-u\). Ca realitate, relaţia ia forma de ceea ce s-a perceput: o agresivitate, o manieră atractivă de prezentare deşi, uneori, aceeaşi situaţie poate fi percepută exact invers de altcineva; ceea ce s-a înţeles, deoarece şi înţelegerea poate să difere. De reţinut că aici mai intervine şi rolul ambiguităţii cuvintelor. Contextele însele, la rîndul lor, au semnificaţii diferite pentru fiecare. A se vedea experienţa jurnalistului, care scri exact invers decît un alt coleg, de altă publicaţie, deşi ambii vorbesc despre acelaşi eveniment, din acelaşi loc şi despre acelaşi moment al derulării lui; ceea ce s-a exprimat, diferenţele fiind date de claritate, trunchieri, aluzii care, uneori, sînt folosite pentru a lăsa înţelesul în seama celui care recepţionează mesajul; ceea ce am vrut să se ex­prime. Este intervenţia deschisă a receptorului care, pentru că a vrut, a aşteptat să audă, să vadă, să se spună şi a privit astfel îneît toate se vorune pe seama persoanelor, locuitorilor, momentelor de care avea nevoie. Ne face plăcere să conferim o anumită semnificaţie celor per­cepute şi să credem că sensul acesta (al nostru) l-am dobîndit atunci de la ...

Orice analiză evidenţiază că înţelegerea realităţii generează o perspectivă complementară, impunîndu-se atenţiei realitatea conşti­entă şi exprimată; realitatea conştientă şi neexprimată; realitatea in­conştientă.

Dacă în realitatea conştientă şi exprimată rolul formatorului se reduce la a o face remarcată celorlalţi, sugerînd eventual noi tehnici de reformulare şi prezentare, pentru realitatea neexprimată subiectul tre­buie ajutat să scoată din adîncuri imaginile pe care le păstrează. Cau­zele care l-au dus la neactivarea lor pot fi multiple de la intervenţii brutale pînă la insatisfacţii adîncite de educator, la nereuşita în comu­nicare şi la nestimularea curajului de manifestare. De aceea, căile de intervenţie devin anevoiase dacă nu se cunosc antecedentele pro­cesului. Formatorul poate valorifica ambivalenţele favorabile ori poate să le creeze, pentru ca fiecare să exprime faptele de care are ştiinţă sau ia cunoştinţă.

Realitatea inconştientă este un subiect ca şi inexistenţa, chiar dacă toţi ceilalţi o reclamă. Trebuie înţeleasă doar ca o problemă personală, excepţie nefăcînd nici cazurile patologice, pentru că oricine poate să ignore şi chiar ignoră ceva din ceea ce alţii percep. Formatorului îi rămîne posibilitatea să intervină cu tact, spre a pune în evi­denţă, a face observat, ceea ce trecuse nesesizat, prezentînd el însuşi acest fapt ca pe ceva normal. Astfel poate genera conştientizarea rea­lităţii inconştiente, dar nu prin bruscare, fiindcă poate apărea refuzul exprimării acesteia. Educatorul duce realitatea în conştiinţă şi pe cea neexprimată în categoria realităţilor conştiente şi exprimate, armpni-zînd relaţia fapte-sentimente cu accent pe ce vrea să spună (şi cînd nu o putem face), prin grija la cît s-a exprimat din ceea ce am dorit să devină fapte şi pe cît de mult s-a perceput şi înţeles, ţinînd seama de ceea ce ar fi vrut partenerii noştri să se exprime, de aşteptările, de sentimentele, de trăirile lor.

In construcţia mesajului, educatorul porneşte, de asemenea, de la ceea ce ar vrea să spună fără să ignore ceea este de zis, din care o parte ar vrea să spună şi alţii deşirîn final, îl încearcă teama că a ră­mas doar la tot ce s-a zis. De aici permanenta stare de îndoială faţă de reuşita comunicării sale, căreia îi aşteaptă rezultatul în atitudinea elevilor.

Rezultatul comunicării este dat de starea pe care o induce vorbitorul ascultătorului, fie că acesta este unul permanent (elevul), fie că este doar ocazional. în vreme ce primul îşi caută clementele care să-i facă oportune prezenţa acţiunilor pregătite şi tema aleasă, celălalt va fi dominat în primul rînd de ceea ce aşteaptă şi abia apoi de ceea ce vede şi ascultă, de ceea ce înţelege şi admite că trebuie reţinut pentru că,  pe  această  bază,  simte ceva dorit,  util,  provocator,  incitant.

Societatea continua sa existe prin transmitere, prin comunicare, dareste  corect sa spunem ca ea exista in transmitere si in comunicare. Este mai mult decat  o legatura verbala intre cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii traiesc in comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa deţina in comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate , ei trebuie sa aibă in comun scopuri, convingeri aspiraţii, cunostinţe - o intelegere comuna -  "acelaşi spirit" cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigura dispoziţii emoţionale si intelectuale asemanatoare, moduri similare de a raspunde la aşteptări şi cerinţe.


Comunicarea se realizează pe trei niveluri:


1. Logic

2. Paraverbal

3. Nonverbal


Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire...) si 55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia, miscarea, imbracamintea etc.).

Daca intre aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficace.

Daca insa intre niveluri exista contradicţii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.


Tipuri de comunicare:

  • Comunicarea intrapersonala . Este comunicarea în şi catre sine.
  • Comunicarea interpersonala. Este comunicarea între oameni.
  • Comunicarea de grup.  Este comunicarea între membrii grupurilor si comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alţi oamenii.
  • Comunicarea de masa.  Este comunicarea primită de sau folosita de un numar mare de oameni.


Scopul comunicării:

· sa atenţionam pe alţii.

· sa informam pe alţii.

· sa explicam ceva.

· sa distram.

· sa descriem.

· sa convingem, etc.

Comunicarea în cadrul grupului

In demersul nostru de identificare, dezvoltare şi optimizare a câmpului complex de influenţe pe care comunicarea îl poate crea în jurul metodelor de interacţiune educa­ţională, un tip aparte cu deosebită relevanţă practică îl reprezintă comunicarea în cadrul grupului. Iată de ce, în rândurile care urmează, ne vom opri cu precădere asupra unui tip special de grup, şi anume echipa educaţională, pe care o putem integra la limitele unor definiţii ce preiau şi folosesc achiziţiile teoretico-metodologice, atât ale psihologiei sociale (referitor la dinamica grupurilor), ale psihologiei organizaţionale (deoarece echipa educaţională are multe determinante procesuale similare grupului de lucru din orga­nizaţii), cât şi - desigur - ale pedagogiei.

Astfel, vom defini, pentru început, echipele educaţionale drept microgrupurile rezul­tate din divizarea clasei de elevi/studenţi printr-o varietate de tehnici, microgrupuri care, alcătuite pentru îndeplinirea uneia sau mai multor sarcini educaţionale, realizează simultan obiective de tip informativ (cunoaşterea unei anumite materii) şi unele de tip formativ-motivaţional, cu un grad ridicat de eficienţă, comparativ cu întreaga clasă sau cu individul izolat. In acest sens, vom lega direct conceptul de echipă educaţională cu dinamica termenului de performanţă (asupra încercării de definire a termenului de echipă educaţională vom reveni).

Importantă în acest moment şi din această perspectivă devine astfel definirea grupului propriu-zis în elementele care îl caracterizează şi pot reprezenta linii de forţă în alcătuirea unor astfel de echipe; în lumina acestui considerent, vom dezvolta caracteristici specifice acestuia (spre exemplu, competiţia şi colaborarea), segmentele constitutive (normele, rolurile etc). De asemenea, considerăm util de semnalat dis­tincţia pe care o facem - în aceste rânduri - între ceea ce reprezintă o echipă didactică (pe care o vedem desemnând simpla împărţire a clasei pe microgrupuri ce trebuie să îndeplinească anumite obiective şi să realizeze sarcini) şi construirea, dezvoltarea şi optimizarea conceptului de echipă educaţională. Operând în segmentul delimitărilor conceptuale, un important instrument de lucru regăsim la Donelson R. Forsyth, care ne oferă o listă de definiţii ale grupului, dintre care preluăm la rândul nostru două; astfel, în viziunea lui Hare, „pentru ca o colectivitate de indivizi să fie consideraţi un grup, ei trebuie să aibă un număr de interacţiuni", iar pentru Shaw, grupul reprezintă „două sau mai multe persoane care interacţionează între ele în asemenea manieră încât fiecare persoană influenţează şi este influenţată de fiecare cealaltă persoană" , chiar autorul citat oferă într-o prezentare mai detaliată a grupului câteva elemente de definire a acestuia, deosebit de utile într-o analiză procesuală: astfel, grupul presupune interacţiune, structură (norme, roluri, relaţii între membri), scopuri comune, nevoia de grup şi interdependenţă dinamică.

Pentru unii dintre autori, claritatea, simplitatea şi obiectivarea practică a definiţiei sunt importante ; astfel, grupul înseamnă „două sau mai multe persoane care, pentru mai mult decât câteva minute, interacţionează influenţându-se una pe cealaltă şi percepându-se una pe cealaltă ca noi" In aceeaşi arie metodologică se situează şi concisa definiţie oferită de către Newcomb, Turner şi Converse interacţiunii ca denumind „anumite activităţi care includ două sau mai multe persoane în mod simultan (...); când persoanele interacţionează, fiecare dintre ele controlează un anumit segment din activitatea celeilalte" .

Când vorbeşte despre definirea grupului, Steers identifică mai multe arii specifice unei astfel de tentative: perceptuală, structurală, motivaţională şi interpersonală; în acelaşi timp, el îi citează pe Hackman şi Morris, care spun: „există argumente substanţiale printre cercetătorii şi observatorii grupurilor mici de lucru că se întâmplă ceva important în interacţiunea de grup, care afectează performanţa rezultatelor; există puţine acorduri despre ce este acest ceva - cum poate să ridice sau să coboare gradul de eficienţă al grupului şi cum poate fi de asemenea monitorizat, analizat şi modificat".  

       Această constatare la adresa grupurilor mici de lucru, care sunt în multe dintre caracteristicile lor similare modului sub care vom privi echipele educaţionale, ne deschide foarte generos aria de cercetare în câmpul practicii şcolare. Astfel se disting urmatoarele ipostaze ale comunicarii: Obişnuitele - normale, ştiute, cunoscute, gencrînd siguranţă, încrederea în stăpînirea situaţiei, în reuşita raporturilor cu celălalt/ ceilalţi. Cadrul acestor comunicări este unul familiar, cu elemente bine conturate, explorate anterior în detaliu. Un asemenea cadru îl prezintă familia, şcoala; pentru copiii mai mari, mediul profesional.

Neobişnuitele necunoscute, pline de mister, cu elemente ascun­se, chiar secrete.

Formatorului îi revine sarcina ca, pornind de la situaţiile cunos­cute, obişnuite, să provoace exerciţii de comunicare, prin punerea în situaţii de comunicare. Asemenea exerciţii urmăresc ambele posibi­lităţi cu scopul de a se sprijini unele pe altele, ştiut fiind că, în reali­tate, actul de comunicare este ireversibil, ircpetabil iar reuşita lui nu poate fi neglijată. Nici o comunicare nu poate semăna cu cealaltă, chiar dacă are aceeaşi temă, aceeaşi eroi şi se desfăşoară în acelaşi loc. Deci, pornindu-se de la situaţii în general ştiute, se vor căuta forme şi strategii pentru neprevăzut.

Este necesară evitarea artificialului dus la extrem dar nu putem înlătura insolitul din exerciţii, deoarece adesea cel vizat de noi poate păli în faţa celor oferite de viaţa reală. Necunoscutul cultivă curajul de a interveni, a căuta şi asuma răspunderea soluţiilor oferite, inclusiv asumarea riscului de a genera fapte, imagini, comportamente, de asemeni imprevizibile.

Formatorul va preveni doar situaţiile traumatizante, intervenind pentru a aprecia că ceea ce s-a rostit, sugerat sau arătat nu este decît o variantă de interpretare ce poate genera efecte ca cele constatate, dar subliniind că mai sînt şi alte posibilităţi de analiză, oferindu-se exemple şi solicitîndu-se identificarea altora. De altfel, este calea prin care formatorul dobîndeşte preţuirea, fiindcă gmpul se apără protejînd pe fiecare în parte, astfel îneît entitatea lui cere respectul membrilor dar şi pe al tuturor celor cu care vine în contact.

Neobişnuitul poate fi ameliorat prin ştiinţa întîlnirii cu el. Co­municarea interpersonală şi de grup are famecul provenit dintr-o per­cepere de transformare a noului în elemente complementare şi necesa­re celor deja cunoscute şi trăite. Educatorul pregăteşte aceste întîlniri, învăţînd pe ceilalţi şi pe sine formule şi structuri, tactici şi metode de valorificare a mijloacelor şi atribuţiilor de care dispune. Asemenea oricărei învăţări, învăţarea comunicării obligă la adaptări şi acomodări (Piaget).

       Conform unor studii putem identifica mai multe stadii de dezvoltare sub doua paradigme de evolutie:

  • Reuniunea

      •  Separarea

REUNIREA

         1)  Iniţierea

In această primă etapă, oamenii se iniţiază unii pe alţii în arii diferite, îşi verifică credinţele şi atitudinile. Dacă ne referim strict la echipele educaţionale, această etapă de iniţiere este deosebit de importantă: celor care vin pentru prima dată în contact le este foarte greu să formeze o echipă eficientă, deoarece atenţia le este divizată pe două câmpuri de acţiune - pe de o parte, au de rezolvat în comun o sarcină şi, pe de altă parte, trebuie să interrelaţioneze cu ceilalţi, ceea ce presupune un efort mult mai mare din partea lor. De aceea, remarcăm importanţa deosebită a exerciţiilor de „spargere a gheţii" în aceste prime momente, ci dezvoltarea unui climat relaxant şi pozitiv în cadrul grupurilor nou-formate. Si in cazul grupurilor cu mai multa experienta acesteaexeritii se dovedesc utile.

2)  Experimentarea

Persoanele dezvoltă mai mult efort în a căuta experienţe şi interese comune. In această a doua etapă de experimentare apare necesitatea unor activităţi comune între partenerii de echipă, activităţi care să depăşească cadrul non-sarcină al jocurilor de „spargere a gheţii", dar care să se păstreze tot în intervalul dezvoltării unor activităţi centrate pe celălalt mai degrabă decât pe sarcină ca atare. Ceea ce trebuie de asemenea remarcat este faptul că profesorul poate folosi tehnici ca interviul reciproc, tehnica interpretării de roluri .

       3)  Intensificarea

       In această a treia etapă, membrii echipei sunt mai mult timp impreuna, participanţii încep să-şi spună lucruri personale, despre familie şi prieteni. Totodată, ei încep să-şi împărtăşească frustrările, imperfecţiunile şi prejudecăţile, ceea ce dovedeşte că a crescut simţitor încrederea în echipă. Işi spun pe numele de alint, dezvoltă prescurtări în modul de a vorbi, coduri personale şi glume pe care le înţeleg numai ei. Adevărul capătă mare importanţă în cadrul discuţiilor. Deschiderea majoră spre celălalt şi spre echipă este un risc în cadrul intensificării; ea ajută la evoluţia relaţiei.          

4)  Integrarea

Cei din afara echipei se aşteaptă să-i vadă împreună. Dacă văd doar pe câţiva dintre ei, aceştia sunt întrebaţi unde sunt ceilalţi. Fac mai multe lucruri împreună, au mulţi prieteni comuni. Fiecare membru în parte este capabil într-o mare măsură să prezică şi sa explice comportamentul unui alt membru. Această etapă conturează deja atingerea unui grad de coeziune ridicat în grup ; echipa didactică lucrează extrem de eficient împreună, membrii au roluri bine definite şi acceptate în grup, echipa lucrează armonizat, sistemic.

5) Obligaţiile reciproce

Acest ultim stadiu este mai rar întâlnit la echipele didactice; la drept vorbind însă, apariţia lui în echipe oferă cadrului didactic o libertate de acţiune şi creativitate extraordinare. In acest stadiu se fac câteva angajamente formale ; este mai greu ca oricând ca vreunul dintre membrii echipei să o părăsească în favoarea alteia.

•   SEPARAREA

1)  Diferenţierea

In această primă etapă a celei de-a doua paradigme de evoluţie, apare focalizarea nu pe ceea ce-i apropie pe membrii echipei, ci pe ceea ce-i desparte, pe elementele de diferenţă dintre ei. Aceste diferenţe, uneori recunoscute şi tolerate anterior prezentei etape, devin puncte centrale pentru discuţii şi argumentări. Coechipierii îşi găsesc arii de interes noi şi vorbesc din ce în ce mai puţin despre asta în cadrul echipei respective.

2)  Superficializarea

Din ce în ce mai puţină informaţie este schimbată de către membrii echipei. în acest stadiu, fiecare punct de conflict în interrelaţionările multiple din grup pare mai sigur să fie reprimat în topicul discuţiei, pentru a se evita certurile. Con­versaţia devine superficială; de observat că, în acest moment, turnura negativă a interrelaţionărilor se mai poate schimba. Membrii echipei aflaţi în acest stadiu al relaţiei îşi acoperă problemele de relaţionare: îşi dezvoltă o mască pentru cei situaţi în afara echipei.

3)  Stagnarea

Este un timp de inactivitate în relaţionările din interiorul echipei. Membrii acesteia se limitează strict la relaţionările cerute pentru realizarea sarcinii; în acelaşi timp se simt frustraţi de inabilitatea lor de a comunica între ei aspecte afective. întinderea acestei stări în timp depinde şi de alţi factori ca, de pildă, „recompensele" pe care membrii le pot primi din partea cadrului didactic dacă rezolvă corect sarcinile.

4)  Evitarea şi terminarea

Am combinat ultimele etape ale lui Hybels pentru o adaptare mai flexibilă la specificul echipelor didactice. In această etapă, partenerii din echipă încearcă să se evite; în cazul în care cadrul didactic păstrează pe mai departe echipele respective, membrii refuză interrelaţionările; uneori, conflictul este transferat într-un conflict cu cadrul didactic respectiv.

Trebuie remarcat că cele nouă stadii enumerate până acum sunt un continuum extrem de flexibil şi adaptabil, în sensul că anumite etape pot să fie incluse în altele, importanţa lor poate scădea până a deveni subetape pentru alte stadii sau dimpotrivă.

De altfel, în delimitarea conceptuală a grupului, observam că acesta, văzut ca sistem, devine generator de energie, energie pe care trebuie să o concepem în plan didactic ca fiind folositoare activităţii de învăţare-dezvoltare. Un alt model privind constituirea şi evoluţia grupurilor ne oferă Larry Greiner; el a argumentat că, în „creşterea" lor, organizaţiile trec prin cinci faze de dezvoltare, fiecare dintre ele încheindu-se cu o criză de management. In ceea ce priveşte dezideratul pe care ni l-am propus, am dezvoltat aceste etape, relativ uşor, din perspectiva echipelor educaţionale ; şi aceasta, deoarece echipele educaţionale îmbracă multe dintre caracteristicile grupurilor formale; inter­pretarea oferită de Greiner prin prisma stilului managerial se dovedeşte interesantă în perspectiva metodelor şi tehnicilor care utilizează capacităţile interactive ale membrilor acestor echipe .

In etapa cu numărul unu, a creativităţii, etapă care este presupusă de „naşterea" grupului, grupul ca atare abia începe să-şi recunoască elementele de individualitate ca grup, drept rezultantă a unei sume de unghiuri diferite de vedere. Astfel, se stabilesc prin negociere multiplă  indirectă primele norme de funcţionare, apar momentele de inter-cunoaştere, de schimburi informaţionale reciproce. La finalul acestei etape, Greiner presupune că apare criza „conducerii" ; subliniem iarăşi importanţa unor tehnici ca exerciţiile de „spargere a gheţii" în aceste prime clipe din constituirea grupului.

In etapa a doua, a direcţiei, comunicarea tinde să capete sensuri mai bine stabilite. Se câştigă şi/sau se construiesc statusuri şi roluri în cadrul grupului. Liderul grupului începe să capete mai multă autoritate şi responsabilitate în conducerea activităţii.

Delegarea reprezintă a treia etapă în creşterea unui grup formal. în perspectiva unghiului de vedere cu care operăm, situarea unor conduite de putere bazate pe calitatea -diferită - de experţi a membrilor grupului caracterizează această etapă. Intr-adevăr, delegarea unor priorităţi de execuţie este importantă pentru eficientizarea grupului; astfel, pentru realizarea unei anumite sarcini nu mai este necesar întreg grupul reunit -ba, mai mult, această variantă ar ridica unele probleme -, ci câteva microgrupuri, în special cupluri profesionalizate care au abilitări speciale, recunoscute de majoritatea grupului în problemele în cauză, pot să rezolve sarcina respectivă.

Considerăm că această situaţie dilematică - chiar dacă rămâne în aria reflecţiei didactice - nu reprezintă un pericol autentic, dacă este să ne gândim că elevii concentraţi asupra rezolvării unei părţi a problemei au nevoie de o privire globală, holistică asupra sarcinii şi tocmai integrarea într-un grup înalt coeziv le oferă posibilităţile unei explorări mai de profunzime, mai adaptate anterioare; considerăm însă că, în cazul unei dimensionări eficiente a efectelor în această etapă, criza constituie o balanţă utilă.

In etapa a patra, denumită a coordonării, apare succesul depăşirii crizei controlului prin regăsirea locului firesc al fiecărei persoane în cadrul grupului. Aceasta reprezintă o rezultantă între rolul pe care persoana crede că-1 poate îndeplini şi ceea ce grupul, în majoritatea Iui, consideră că poate să-i ofere.

In sfârşit, cea de-a cincea etapă, şi anume colaborarea, presupune lărgirea demersuri­lor de coordonare prin integrarea unor dominante afective, sinergice, conducând la consolidarea maximală a identităţii de grup care se situează în termeni echivalenţi cu identitatea fiecărei persoane în parte.

In această ultimă etapă, echipa didactică împrumută multe dintre caracteristicile unui grup informai, iar apartenenţa la această echipă devine ea însăşi un prilej de satisfacţie pentru membrii săi. Trebuie spus şi că activităţile desfăşurate de echipa care posedă atributele presupuse de faza colaborării sunt văzute ca elemente componente ale acestui model de satisfacţie personală pentru membri, ceea ce oferă cadrului didactic posibilităţi optime de expresie.

Subliniem aici că ideea introdusă de Greiner privind acţiunile de „revoluţie" şi cele de consolidare a stadiului impus de rezolvarea conflictului reprezintă un model, nu nou, dar extrem de util în tratarea fenomenelor social-educative, nu ca părţi izolate şi segmente consecutive, ci ca un ansamblu coerent, evolutiv şi continuu. In sensul surprinderii ambelor segmente de interacţiune, lucru extrem de natural în cadrul grupurilor speciale reprezentate de echipele didactice.

Pentru a descrie numeroasele înţelesuri ale comunicarii pe care o folosim si o traim zilnic, folosim urmatorii trei termeni:

a. Forma comunicarii

Este un mod al comunicarii asa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul. Aceste forme sunt distincte si separate una de alta asa de mult, încât au sistemul lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt facute pe foaia de hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii si ortografiei), atunci noi cream cuvinte si "forma" scrierii.

b. Mediul comunicarii

Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei asa ca acesta este dincolo de controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseste forme ale comunicarii precum sunt cuvintele, imaginile si desenele.

c. Media

Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele si revistele. Toate acestea sunt distincte si prin modul prin care pot include un numar de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea ofera cuvinte, imagini si muzica. Adesea termenul mass-media iden Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne nastem. Noi învatam sa comunicam. De aceea trebuie sa studiem ce învatam ca sa putem folosi cunostintele noastre mai eficient. Orice comunicare implica creatie si schimb de întelesuri. Aceste întelesuri sunt reprezentate prin "semne" si "coduri". Se pare ca oamenii au o adevarata nevoie sa "citeasca" întelesul tuturor actiunilor umane. Observarea si întelegerea acestui proces poate sa ne faca sa fim mai constienti referitor la ce se întâmpla când comunicam.

Este o alta lectura a comunicarii si semnificatiei sale   legata de data aceasta de procese sociale de adancime, cum ar fi conservarea identitatii si coeziunii, exercitarea functiei vitale de integrare sociala, de mentinere si consolidare a unui humus psihologic comun. In nici una dintre ipostazele sale majore, societatea nu poate exista fara comuni-care: nici in cea de dobandire a unei experiente comune, nici in cea de transmitere a zestrei culturale, nici in construirea acor-dului asupra unor probleme si dezlegari. Comunicarea semnifica mult mai mult decat schimbul si raspandirea de informatii; comunicarea creaza si mentinea societatea.


DISTORSIUNEA COMUNICĂRII


Nevoia de celălalt. Comunicarea interpersonală şi de grup este reclamată nu doar de dorinţa de informare şi de contact, de legătura cu semenii, ci şi de urcuşul spre conştiinţa propriului statut. Oamenii au nevoie să se confirme obiectiv unii pe alţii. Fiinţa umană nu poate exista în această continuă oscilare spre sine şi spre ceilalţi, ea avînd nevoie de înţelegere, companie dar şi de autocon-fruntare. Existăm în măsura în care ne găsim şi ne regăsim în ceilalţi, prin ceilalţi. Conştientizarea acestei nevoi este însă direct dependentă de dorinţa şi mai ales de capacitatea fiecăruia de a realiza împlinirea prin celălalt. în acest scop, şcolii îi revine cea mai mare şansă şi datorie. înaintea învăţării oricăror reguli, este necesară fascinaţia comunicării eficiente, cu efect. Pînă ce fiecare va şti ce face, copilul se va bucura de reuşitele şi nereuşitele altora. Bucuria se dobîndeşte des­coperind, cu ajutorul profesorului, că prin comunicare, la fel ca prin frumuseţe, oamenii „se distribuie fără să se împartă" (Noica). Comunicînd, nu te sărăceşti de gîndul transmis, ci, mai curînd, te umpli de el. Sugestivă rămîne imaginea vaselor comunicante folosită de Platon pentru prietenie, la care niciodată „nu creşte un nivel pentru a scădea celălalt, ci amîndouă nivelurile cresc", ambii îmbogâţindu-se cu faptele şi sentimentele celuilalt, cu împlinirile şi nereuşitele lui, dacă toate acestea au fost exprimate.

NORMELE DE GRUP ŞI CONFORMAREA MEMBRILOR


In această secţiune ne-am propus să ne focalizăm demersul mai mult pe tipul de cauze ce ţin de gradul, numărul şi modul de interrelaţionare în cadrul unui grup : una dintre cauzele majore care se încadrează în această categorie o reprezintă normele de grup. Acest factor are o importanţă covârşitoare asupra grupului în ansamblul său, cu o zonă de impact şi asupra individului ca atare.

Norma desemnează „standarde ale comportamentului membrilor unui grup, care se aşteaptă să fie urmate şi care sunt întreţinute de sancţiuni pozitive şi negative sau „reguli pentru comportamente acceptate şi aşteptate. Normele descriu comportamentul potrivit". Alţi autori descriu normele drept „reguli şi pattern-uh ale comportamentului care sunt acceptate şi aşteptate de către membrii unui grup". Sau mai simplu, aşa cum tratează fenomenul Dominique Oberle şi Jean-Leon Beauvois, „atunci când o opinie comună se stabilizează şi începe să definească ceea ce este dezirabil, ea devine o normă a grupului căpătând valoare de cvasiprescripţie". In analiza varietăţii de norme putem deci remarca doi factori care au o influenţă majoră: pattern-ul (modelul, structura) şi intensitatea.

Primul se referă la comportamentele care sunt acceptabile şi inacceptabile, iar intensita­tea priveşte extinderea la care comportamentele sunt aprobate şi la care sunt dezaprobate ; cei doi factori sunt încorporaţi în Modelul întoarcerii Potenţiale. Spre exemplu, grupul poate considera acceptabil un lucru, chiar dacă îl dezaprobă cu totul; există şi un caz opus, bineînţeles, în care grupul poate aproba la maxim un lucru, pe care îl consideră însă inacceptabil.

Cele două fenomene, aparent paradoxale, sunt desigur în legătură: astfel, spre exemplu, să considerăm o normă conform căreia studenţii trebuie să se implice în activitatea de grup.

In acest caz, să considerăm că grupul îi dezaprobă relativ pe cei care nu se implică deloc şi îi aprobă extrem pe cei care se implică. în momentul în care cei care se implică depăşesc însă o valoare acceptată de grup (pe o scară de zece trepte, să presupunem că aceasta este treapta şapte), situându-se, spre exemplu, la valoarea nouă, lucrul devine pentru grup inacceptabil pentru că cei care se implică atât de mult impun celorlalţi un stres distorsionat în raport cu sarcina.

Preluând modelul lui Jackson, Schmuck face o extensie asupra activităţilor şcolare, vorbind despre:

-    intensitatea normei;

-    nivelul comportamentului tolerabil;

-   cristalizarea normei (cu accent direct asupra coeziunii echipei - cristalizarea fiind văzută ca un indicator puternic al acesteia);

-   ambiguitatea normei;

-   integrarea normei;

-   corespondenţa şi congruenţa normei, văzute drept caracteristici definitorii în inter­acţiune directă cu procesul de învăţământ.

In aceeaşi ordine de idei, putem extrapola experimentele lui Muzafer Sherif şi putem spune că, în lipsa unei norme existente în mod obiectiv, participanţii la o activitate de grup au un punct de referinţă intern care este, după părerea noastră, un raport dintre normele pe care individul în cauză îşi doreşte să le găsească în cadrul grupului şi inferenţele pe care acesta le face în funcţie de normele despre care crede că ceilalţi doresc să funcţioneze în cadrul grupului.


ROLURILE ŞI JUCAREA ACESTORA ÎN CADRUL GRUPULUI


Problema rolurilor în grup este una extrem de fecundă în cercetările din ştiinţele sociale, dar şi extrem de utilă în analiza actuală a echipelor educaţionale ; de altfel, în rândurile de faţă ne vom opri doar asupra anumitor aspecte care ne pot furniza un unghi de vedere optimizat asupra metodelor de interacţiune educaţională. Trebuie remarcat că, în practica educaţională, deosebim o îmbinare care nu ne conduce strict la o abordare simplă şi concretă a fenomenului. O altă problemă importantă este caracterizată de rolurile îndeplinite de membrii grupului în cadrul conflictului. Lloyd Jr. prezintă mai multe astfel de tipuri de roluri în grupuri. Am precizat mai devreme că este necesară o distincţie pe care o facem între rolurile îndeplinite temporar şi rolurile care sunt îndeplinite permanent. Mai precis, putem să observăm existenţa unor aşa-numite roluri secvenţiale şi a unor roluri comportamentale cu un grad de complexitate şi integralitate crescut (acestea ne prezintă un set de atitudini constante ale persoanei în respectivul microgrup, reprezentând o perspectivă general valabilă în ceea ce-o priveşte) Goodall Jr. ne oferă o tipologie a acestora din urmă:

1)  Tipul „bunului soldat" este cel care se supune politicilor şi regulilor organizaţiilor, fiind o persoană tradiţionalistă şi pasivă în interacţiunile din grup. Se oferă voluntar să strângă rezultatele grupului, face întotdeauna ceea ce se aşteaptă de la el, strategia lui fiind construită astfel încât să capete răspunsuri pozitive.

2)  „Altruistul" este cel care dezvoltă strategii pentru ceilalţi cu costuri şi sacrificii personale. Este motivat de recompense standard, statutul mai înalt nu-1 intere­sează, este neconflictual şi contribuie la instaurarea unei bune atmosfere în grup.

3)  „Prinţul" acţionează după cum dictează circumstanţele şi doreşte să obţină rezultate pozitive ; îşi justifică acţiunile în funcţie de rezultate, aspirând să aibă autoritate şi putere. Nu-i place să se supună ordinelor celorlalţi decât dacă are de câştigat, astfel încât, pentru grup, dacă interesele Prinţului corespund cu ale echipei, el se implică eficient.

4)  „Curteanul" dezvoltă comportamente ingraţiatoare în prezenţa persoanelor cu autoritate şi putere, tinzând să fie autocentrat, dar nu în modul evident al Prinţului. Doreşte să mulţumească, fiind o persoană influentă în grup, dar nu ofensează pe nimeni simulând câştigurile pentru cei cu o poziţie mai înaltă. Pentru grup este util, adaptându-se repede nevoilor şi aşteptărilor. Oamenii pot să-1 displacă, dar apreciază modul său de lucru şi rezultatele obţinute.

5)  „Subminatorul" este interesat să deţină controlul şi să influenţeze rezultatele grupului, fiind un membru mai în vârstă al acestuia, conservator, cu multă informaţie şi experienţă acumulată. Se aliază cu Curteanul pentru a obţine poziţii de forţă. într-un conflict, ei sunt catalizatori ai acestuia; totuşi, nu participă la conflicte pe care nu doresc să le câştige. Nu sunt plăcuţi, dar sunt respectaţi.

6)  „Facilitatorul" este cel care ajută grupul să fie deschis şi onest, îndeplinind rolul de terapeut, în sensul că sprijină echipa să imagineze, să fantazeze pentru a obţine idei. El nu exprimă de obicei propriile sentimente, ci îşi asumă rolul de rezonator al sentimentelor grupului. Are şi scopuri ascunse, dar foloseşte grupului, în sensul că dezvoltă strategii care ajută grupul să progreseze.

7) „Servitorul maselor" defineşte o strategie aparţinând politicienilor ; sunt persoane care posedă autoritatea şi puterea, dar care susţin că au această poziţie pentru a pune în valoare doleanţele celorlalţi. Sunt buni ascultători şi lasă cealaltă persoană să vorbească pentru a obţine informaţii cât mai bogate.

8)  „Prietenul" este o persoană care vrea să te ajute în schimbul unor favoruri în viitor, fiind loial, cuternitor şi vesel; nu se ştie însă când va cere o favoare în schimb; din acest motiv poate fi o ameninţare pentru grup.

9)  „Duşmanul prietenos" doreşte să apară ca fiind prieten în timp ce îşi maschează adevăratele intenţii. în aparenţă pare foarte interesat de fericirea celuilalt şi pare să-i pese foarte mult de ce i se întâmplă acestuia.

10)  „Persoana timidă". Pot fi două feluri: cei cu adevăraţi timizi şi cei care folosesc acest aspect ca pe o strategie. Cei din primul tip rămân izolaţi în grup, ceilalţi se asociază cu oricine fără să-i intereseze prea mult scopurile grupului.

11)  „Narcisistul" reprezintă persoana foarte centrată pe sine, care vede organizaţia ca pe o oportunitate de a-şi îndeplini scopurile, fiind interesată doar de modul în care grupul o poate recompensa. De aceea acceptă doar sarcinile care îi sunt folositoare în viitor. Poate fi o persoană distructivă pentru grup.

12)  „Omul echipei". Nu este un tip de personalitate anume, el joacă astfel încât să se dezvăluie plenar calităţile membrilor grupului. Este o persoană extravertită până la lipsa de profunzime. Doza lui de greşeală este că se depărtează de esenţial, dar se integrează bine în grup. Ca să execute o sarcină, are întotdeauna nevoie şi de o altă persoană care să lucreze cu el.

13)  „Yes-man/No-man" .Sunt strategii folosite de membrii cu o toleranţă scăzută faţă de ambiguitatea conflictelor (în primul caz) sau de anumite opinii care îi contrazic. Yes-man-ul vrea să placă în special liderului; este strategia oamenilor slabi şi ineficienţi.

14)  „Furiosul" este un narcisist autocentrat cu aspiraţiile Prinţului şi Curteanului. Este dezgustat, nerăbdător, sătul de reguli, caracterizat drept „persoană rebelă". Este foarte emoţional în perioadele de conflict, vrea să inducă aceleaşi sentimente în alte persoane, urmărind acceptanţă şi putere.











"Scrierea la persoana a treia deseori ne permite sa ne ascundem în spatele organizatiei. " H. Schwartz







                 BIBLIOGRAFIE



Soitu, Laurentiu, Pedagogia comunicarii, Institutul European, Bucuresti, 2002

Soitu, Laurentiu, Pedagogia educationala, Editura Universitatii Al.I. Cuza, Iasi, 2002

Panisoara, Ion Ovidiu, Comunicare eficienta, Editura Polirom, Iasi, 2003

Dinu, M, Comunicarea-repere fundamentale, Editura Stiintifica,, Bucuresti, 1997

Popescu, D, Arta de a comunica, Editura Economica, Bucuresti, 1998